marți, 25 iulie 2017

REGRETELE, MACAZ PE DRUMUL VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Ai avut sau ai regrete legate de viața ta din trecut? 

Spui de multe ori „ehei!... dacă atunci aș fi făcut altceva... dacă nu m-aș fi mutat în alt oraș, sau dacă m-aș fi mutat atunci când am avut ocazia... dacă aș fi ales alt loc de muncă... dacă m-aș fi căsătorit cu altcineva...”?
Cum arată acum, gândindu-te retrospectiv, secunda aceea în care ai luat o hotărârea ce te-a adus în acest punct al vieții și nu altundeva?
Și ce anume regreți? Că ai făcut o alegere greșită sau că nu ai înțeles nici măcar acum că totul se întâmplă cu un scop și că nu există accidente ale sorții?
Regretele ți-au schimbat viața în bine sau în rău, cu voia ta?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim despre regrete și despre importanța pe care le-o acordăm în viața noastră.
Pornește, rogu-te, muzica, și hai să începem.


De câte ori nu am regretat o persoană, un loc sau o situație din trecutul nostru care nu mai fac parte din prezent? Un loc în care ne-am simțit bine, sau o persoană cunoscută în adolescență, care ne-a făcut inima să palpite și sufletul să surâdă de fericire?

De multe ori, regretele sunt atât de mari încât tot ce se întâmplă în prezent și nu e conform așteptărilor noastre, le punem pe seama  acelor momente sau situații din trecut: mutarea în alt oraș,  despărțirea de marea dragoste, faptul că am ales ceva sau pe cineva care nu ne mai face acum fericiți, etc.

„Eh!... dacă nu m-aș fi mutat, ar fi fost altceva... dacă m-aș fi căsătorit cu prima mea dragoste, viața mea ar fi fost diferită acum... dacă aș fi acceptat celălalt loc de muncă, nu m-aș fi îmbolnăvit... dacă alegeam eu și nu părinți, aș fi fost fericit(ă)... dacă aș fi avut mintea de acum, nu aș fi ajuns în această situație!...”

Dar, despre ce situație vorbim?

Un loc nu ne dă mulțumirea. Ne face să ne-o conștientizăm, deoarece ea este în noi.
O persoană nu ne dă iubirea, și, în mod sigur, nu o ia cu ea atunci când pleacă din viața noastră. Iubirea este și va rămâne în noi. Acea persoană a avut doar rolul să o activeze; de aceea a fost specială pentru noi.

Alegerile le-am făcut și le facem în conformitate cu ceea ce suntem în acel moment. Putem observa, acum, cum am fost și să schimbăm ce nu ne place, nu să ne irosim în lamentări fără nici un rezultat.

Nimeni nu ne poate da sau lua ceva ce nu avem, cu ce nu am venit înzestrați la naștere. 
Totul este în noi, ca o ladă mare de zestre care - așa cum îi spune numele - ne înzestrează cu tot ce avem nevoie.
Doar că activarea, reamintirea se face în anumite momente, în anumite locuri și în prezența anumitor oameni. 
Iar acești „activatori” vor trebui să reamintească memoriei genetice despre abilitățile ce stau cuminți și își așteaptă rândul să iasă la suprafață.

Asta ar trebui să înțelegem din orice întâmplare din trecut, și nu să ne lăsăm inundați de regrete sufocante.


Un om neplăcut are rolul de a ne reaminti că avem în noi nerezolvată problema pe care o respingem la el și că ura, furia, încrâncenarea sau supărarea sunt doar polii negativi ai emoțiilor pe care le căutăm: iubirea, armonia, echilibrul sufletesc.

Că tot ce putem vedea în viață este răutatea, meschinăria sau negativitatea celorlalți, spune multe despre noi și despre „setările” pe care ni le-am acceptat și fixat.

Sunt oameni care iubesc ploaia, iubesc vântul; alții se bucură de furtuni, de tunete și de fulgere. Și sunt oameni care vor considera toate acestea ca fiind lucruri neplăcute, iar pe cei cărora le place așa ceva îi consideră nebuni, duși cu capul.

Cine are dreptate? Fiecare din ei, pentru că fiecare exprimă ce simte din „lumina” sau „întunericul” pe care îl au în suflet.

E bine? E rău? Nu are importanță atât timp cât respectăm dreptul celuilalt de a avea o altă opinie decât a noastră.
Problemele apar atunci când vrem să impunem altora adevărul nostru și criteriile după care judecăm și apreciem viața. Când considerăm că criteriile noastre de trai sunt perfecte, exemplare, și că toți ar trebui să gândească identic cu noi, altfel....

La fel se întâmplă și cu situațiile, locurile sau persoanele care lasă semne adânci ce ne marchează viața.
Indiferent că le considerăm plăcute sau neplăcute, trăirile generate au rolul de a ne sublinia ceva, de a ne reaminti de cel mai vechi drept pe care l-am avut și care nu ne poate fi luat vreodată: liberul arbitru. 
Adică de dreptul de a face, într-o fracțiune de secundă, alegeri legate de viața și de viitorul nostru.
Pentru unii, acea secundă a echivalat cu o viață întreagă din cauza încărcăturii sufletești.
Acela este momentul care poate schimba întregul macaz al vieții noastre, punctul de cotitură care va rămâne ștanțat în memorie.

Schimbarea vieții după acea secundă este o problemă pentru noi.
De ce? Pentru că din acel moment tot ce urmează în viitor va fi raportat la acea clipă ce (credem noi că) a schimbat tot cursul vieții noastre.


„Dacă aș fi acceptat locul de muncă ce mi-a fost oferit atunci, acum aș fi fost departe!”
De unde știi? Da, sigur că viața ta ar fi fost alta, dar nu poți ști cum; mai bună sau mai rea e doar o presupunere, nu o certitudine.

„Dacă nu m-aș fi mutat din orașul pe care nu-l pot uita, aș fi fost mai fericit și mai sănătos!”
Iar te întreb, de unde știi? Bănuiești, pentru că așa vrei să crezi sau pentru că acel scenariu ar aduce un pic de consolare în amărăciunea actuală?
Dar, dacă mutarea a fost obligatorie pentru a te scoate din confortul și comoditatea care te împiedicau să mai înveți vreo lecție valoroasă a vieții?
Poate, dacă ai fi rămas acolo, în brațele călduțe ale binelui aparent, nu ți-ai fi dat seama cât de puternic(ă) ești, ce oameni deosebiți ai în preajmă și câtă forță și determinare ai în tine, calități care s-au activat abia acum.
Sau, poate că dacă nu te-ai fi mutat atunci, boala descoperită acum și aici ar fi fost fatală pentru... acolo. De ce? Pentru că o viață călduță, mulțumitoare, fără suișuri și coborâșuri, nu mai poate - la un moment dat - să mai activeze nimic din forța interioară și capacitatea de a lupta, de a deprinde noi obiceiuri pentru supraviețuire.

”Oh, ce bine ar fi fost dacă nu mă căsătoream cu acesta/asta!.... sau dacă aș fi avut alți părinți...”

Îhî, indubitabil!
Exact acela/aia a avut darul de a te ajuta să înțelegi adevărul despre tine și să retrezească în tine calități și abilități pe care, altfel, le-ai fi ignorat.
Dacă nu te-ai fi căsătorit cu acea persoană, nu ai fi avut copiii extraordinari pe care îi ai.
Sau dacă nu ai fi avut părinții aceștia, nu te-ai fi ambiționat atât să le demonstrezi cât ești de bun(ă), și nici tu nu ai fi aflat vreodată.

Contrar credinței înrădăcinate, nu comoditatea și trăirea lină, fără denivelări, ne ajută în a fi mai buni, mai performanți ca indivizi. Ele nu ne aduc nicio învățătură, ci ne adorm abilitățile latente.
Ca și la o EKG. Denivelările arată viață; linia plată, izoelectrică, arată dispariția ei, moartea.
Viața mulțumitoare, călduță, poate duce la limitarea deprinderilor ce trebuie activate.



Și pentru a înțelege mai bine, te invit la un exercițiu de imaginație.

Hai să ne gândim la două grupuri de oameni care pornesc într-un concediu de câteva zile la munte.
Primul grup se cazează la o cabană, dotată cu toate utilitățile și tehnologia care fac viața ușoară. Ei vor sta tot sejurul în camere sau în imediata apropiere a cabanei. Vor bea, vor mânca pe săturate, vor chefui, aceasta fiind ideea lor de odihnă. Nicio excursie în aer liber, nimic. 
Apoi, când se vor întoarce acasă, vor arăta tuturor dovezile fotografice ale concediului de odihnă la munte.
Călduț și comod.

Al doilea grup vor pleca în drumeții pe munte, având în spate doar rucsacul cu tot ce au nevoie pentru cele câteva zile de concediu. Vor umbla pe munte pe poteci rar călcate, vor dormi în corturi, în saci de dormit, vor mânca din conserve, se vor spăla și vor bea apă de izvor. Vor trece prin sau pe lângă pericole. Dar vor vedea, auzi și simți lucruri extraordinare. Și, cel mai important, își activează instinctul de a supraviețui, forța de a nu se da bătuți, de a nu renunța, de a continua cu orice preț; abilitatea de a se descurca cu puțin, și capacitatea de a se sprijini, asculta și respecta reciproc.
Când se vor întoarce acasă, nu vor avea prea multe poze pentru a le arăta altora, dar vor avea sufletul plin de imagini ale libertății pe care au simțit-o și de care și-au reamintit.
Și toate experiențele și greutățile trăite le-au întărit forța și determinarea, și le-au reamintit că nimic nu este imposibil și că orice obstacol apare doar pentru a activa capacitatea de a-l depăși.
Deloc comod, activ.

Același munte, abordări diferite.


La fel este și în viață.
Aceeași viață, alți oameni; tot atâtea abordări și soluții.

Nu vom ști niciodată cu certitudine ce-ar fi fost dacă lucrurile s-ar fi întâmplat altfel decât au avut loc, sau dacă, în acea secundă fatidică, am fi luat o altă hotărâre.
Regretele pot schimba macazul vieții: în mai bine sau în mai rău. Depinde ce vrem să vedem și ce așteptări avem.

Dar putem ști cu siguranță că dacă am ajuns acum și aici, pe „muntele” vieții, înseamnă că avem ceva de observat și de reamintit.
Depinde din ce grup vrem să facem parte: comozi și pasivi sau incomozi și activi.

Inerția și platitudinea comodității sau experiența incomodului aparent?
Ce alegem?

Binețe, dragă cititorule, și mulțumire de însoțire printre rânduri!


dr. Edith Kadar 
Arad, 16 ianuarie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.  (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/01/regretele-macaz-pe-drumul-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 21 iulie 2017

CÂND VORBIM CU ALȚII, COMUNICĂM, DE FAPT, CU NOI ÎNȘINE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Ai observat că sunt oameni care vorbesc mult și dau sfaturi tuturor, indiferent dacă le sunt cerute sau nu?
Dar, ai observat că sunt subiecte la care nu simți nevoia să spui ceva, iar altele în care nu mai termini, parcă, argumentele pe care le aduci și le prezinți celorlalți?

Cu cine vorbești, de fapt, și cui te adresezi atunci când simți nevoia să comunici?
Cât de conștient(ă) ești că ceilalți, cei cărora le transmiți ceva, sunt oglinzile tale și că, de fapt, îți vorbești ție, te adresezi ție, comunici cu tine însuți, pentru a rezolva în tine și la tine situația despre care „predici” cu atâta ardoare?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit într-o incursiune prin sinceritate, sau cel puțin prin ce înțeleg eu prin sinceritate. Și, ca de obicei, aceasta este și povestea mea. A ta care o fi?

Nu uita să pornești muzica, pentru a-ți fi alături pe calea rândurilor și drumul cuvintelor.


                                          

De cele mai multe ori spunem lucruri pe care noi înșine nu le auzim. De fapt, aceasta este cea mai frecvent aleasă modalitate de a ne vorbi nouă, de a ne spune, de a ne comunica lucruri. Și nici atunci nu auzim, de cele mai multe ori.

De câte ori spunem ceva, cuiva, ne vorbim nouă înșine. 
Cu cât suntem mai vehemenți, mai pătimași, mai tranșanți, cu atât mesajul de transmis ne este adresat nouă, și se referă la o situație rămasă nerezolvată în viața și sufletul nostru.
S-ar putea ca ceea ce spunem să nici nu aibă vreo legătură cu subiectul deschis de interlocutor. E de ajuns o scânteie care să reaprindă fitilul unei traume adânc îngropată în noi, și explodăm.

Când luăm apărarea unui copil sau a unei persoane neajutorate, ce traumă emoțională a suferit copilul din noi în trecut, nu i-a luat nimeni apărarea și ce anume ne-a făcut să ne simțim neajutorați?

Când vorbim despre drepturile animalelor, ce durere ascunsă în suflet nu ne dă pace, legată de ființe al căror limbaj nu este înțeles?

Când dăm sfaturi fără să ni se ceară, cui ne adresăm, de fapt? Când încercăm să convingem pe cineva să nu facă ceva, cine din trecutul nostru a mai făcut acel lucru și rezultatul a fost catastrofal?


De cele mai multe ori ne alegem calea în viață ținând cont și inspirați fiind de oameni, experiențe, situații din copilăria și adolescența noastră.

Un medic devine medic (de cele mai multe ori, așa cum am spus) deoarece la un moment dat a pierdut pe cineva drag din cauza unei boli ce nu a avut (atunci) leac. Sau a fost bolnav el însuși de o boală gravă. Și atunci hotărăște că vrea să găsească el tratamentul vindecător, și alege medicina.

Un viitor psihiatru sau psiholog a avut sau a asistat la multe conflicte cu afectarea emoționalului sau chiar a personalității în copilărie; sau a stat în apropierea unor persoane atât de traumatizate sufletește și emoțional încât au preferat să se închidă într-o lume a lor și să se izoleze de ceilalți.

Un viitor jurist a fost supus unor nedreptăți, sau a asistat la niște întâmplări nedrepte și nimeni nu i-a luat apărarea, lui sau unor persoane apropiate.
Iar exemplele ar putea continua.

De cele mai multe ori ne alegem meseria intenționând să îi ajutăm - într-un fel sau altul - pe semenii noștri. Și cum îi ajutăm cel mai mult? Prin vorbe. Se spune că vorba dulce mult aduce.

Însă, adesea ne vorbim nouă înșine, de fapt.

Să luăm ca exemplu blogurile, atât de populare pe internet. Autorii împărtășesc întâmplări și învățăminte bazate pe experiențele și înțelegerea lor. Tot ce scriu are legătură cu ei înșiși.

Iar acum voi lua ca exemplu chiar blogul meu. 


Tot ce am scris reflectă experiențe ale mele sau ale altora cu care vin în contact, și este redat prin prisma mea, a nivelului și capacității mele de înțelegere și prelucrare a faptelor și situațiilor întâlnite.

Am vrut să mă fac doctor de când mă știu. De ce? Pentru că am fost foarte bolnăvicioasă în copilărie, iar spitalele, cabinetele medicale, medicii și asistentele au făcut parte din viața mea. Îmi plăcea cum îmi vorbeau și cum li se vorbea. Îmi plăceau atitudinea și prestanța cadrelor medicale, și rezultatul muncii lor.
Așa încât a face medicina a fost o hotărâre luată fără nicio problemă, căreia i-am rămas credincioasă pe tot parcursul școlii.

Apoi am văzut că tratarea și vindecarea sunt două lucruri total diferite. (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/05/tratare-versus-vindecare-iv-medic-vs.html)

Am căutat metode noi de a ajuta oamenii, dar, fără să-mi dau seama, m-am ajutat, de fapt, pe mine.
Dacă aș fi pornit de la început de la ideea de a mă ajuta pe mine, nu aș fi reușit nimic. Cum adică să am eu probleme? Alții au, eu nu, îmi spuneam eu pătrunsă de acest crez izvorât - normal - din orgoliu și din ego.
Și totuși... premisa a fost extraordinară, și mi-a îndreptat pașii către ceea ce îmi era menit conform crezurilor mele de atunci.

Tot ce am făcut în plus mi-a călit abilitățile de comunicare cu oamenii: dans, coregrafie, mișcare scenică, televiziune, presa scrisă, asigurări de viață, terapii alternative, reiki, astrologie, cursuri de descoperire personală.

Până la a ajunge să împărtășesc experiențele și trăirile mele sub forma unui blog a fost doar un pas. Cam mare la început, e drept, ținând cont de comoditatea și lenea în care m-am cuibărit pentru a nu observa părerea proastă pe care o aveam despre mine și inconsecvența mea.

Am început încet, cu câteva materiale pe an. A trebuit să trec peste faptul că, deși știam și mi s-a spus că scriu bine, o profesoară de liceu mi-a spus că nu voi fi niciodată bună la așa ceva, iar acest „program” m-a ținut blocată bine de tot, mult timp. Deh, profesorii și „încurajările” lor!


Cele mai multe materiale îmi erau - de fapt - adresate mie.
Apoi, cineva drag (pe atunci) m-a „încurajat”, spunându-mi că blogul este o pierdere de vreme și că nu mă va duce nicăieri. Și, ca de fiecare dată în viața mea când cineva îmi spunea că nu se poate ceva sau că nu are rost, că nu voi putea, mă încăpățânam să arăt că nu are dreptate. 
Și uite așa părăseam călduța zonă de confort și luam taurul de coarne. De fiecare dată rezultatele au fost extraordinare.

În paranteză fie spus, profesoara de biologie care mă medita pentru admiterea la facultate, mă umilea în fața colegilor de câte ori putea, spunându-i mamei mele că nu are nici un rost să încerc la medicină, nu voi reuși niciodată. La admitere, cea mai mare notă am luat-o la biologie.

Închid paranteza și revin la blog.
Când persoana în care aveam atunci încredere mi-a spus că articolele mele sunt bune, dar sunt pierdere de timp că nimeni nu le înțelege, acela a fost momentul în care am început să scriu mai des. Iar rezultatele nu au încetat să apară.

Cu timpul, mi-am dat seama că, de fapt, îmi vorbesc mie însămi, comunic cu mine. Doar că, de multe ori, scriam ceva ce știam, dar parcă eu eram în altă parte, detașată de vorbele scrise.

Desigur, temele abordate vin din experiențe acelor zile, și indiferent dacă întâmplările au fost ale mele sau ale oamenilor din viața mea, trăirile erau ale mele, în mod clar.


Am știut - în teorie la început - că ceea ce ne deranjează este ceva ce în noi nu este încă rezolvat. Apoi am început să înțeleg acest lucru, să-l asimilez, să-l pun în practică și să-l integrez în viața de zi cu zi.

Acum aștept cu nerăbdare să-mi întâlnesc pacienții pentru a vedea ce probleme au și cât de mult rezonez cu ei la nivel de trăire, de implicare emoțională.
Cu cât empatia și identificarea cu situația dată erau mai puternice, cu atât mai departe eram de rezolvarea acelei probleme în mine însămi și, desigur, în aceste situații, nici ajutorul dat nu era de un folos prea mare.
Cu cât acea problemă a omului cu care vorbeam era rezolvată la mine, cu atât rezultatul terapiei și ajutorul dat erau mai bune, mai spectaculoase.

Și așa, încetul cu încetul, ajutând oamenii m-am ajutat, de fapt, și pe mine.
Am ajuns într-un moment în care nu mai opun rezistență, nu mai vreau să controlez, în care sunt doar atentă la semnele și semnalele vieții și ale subconștientului meu, aduse prin intermediul oamenilor și a întâmplărilor zilnice.

Încerc să observ cât mai multe amănunte cum ar fi: dacă un pacient este foarte agitat în interiorul său, circulația mașinilor pe strada unde lucrez se intensifică brusc, și parcă atunci trec cele mai zgomotoase mașini sau motociclete.

Când cineva susține sus și tare că vrea să își rezolve problemele emoționale dar, de fapt nu vrea asta în sinea sa, telefonul meu sună neîncetat, ca în Gara de Nord (al său nu sună deoarece rog omul să-și acorde o pauză și să-l închidă).

Când cineva vrea să își rezolve problema dar are frici legate de rezultatul final al „reparațiilor” sale, am observat că în jurul cabinetului încep reparații la propriu, indiferent dacă este vorba despre vecini sau despre lucrări stradale.

Iar când persoana este deschisă din start, are încredere în ea însăși, în mine și în rezultate, orice zgomot încetează brusc, muncitorii se opresc, iar circulația stradală se diminuează simțitor.

Cu alte cuvinte, interiorul omului este reflectat în, la, și de exterior.


Desigur, nu trebuie să mă crezi. Acestea sunt observațiile făcute de mine, iar a le comenta și combate pe baza unor teorii lipsite de suportul practic poate oricine.
„Nu cred că...”, „...s-ar putea să...” sau râsul plin de compasiune reflectă lumea și adevărul tău.

Știu asta pentru că și eu am făcut la fel. Pentru că, de cele mai multe ori spunem lucruri pe care noi înșine nu le auzim. De fapt, aceasta este cea mai frecvent aleasă modalitate de a ne vorbi nouă, de a ne spune, de a ne comunica lucruri. Și nici atunci nu auzim, de cele mai multe ori.

De câte ori spunem ceva, cuiva, ne vorbim nouă înșine. Cu cât suntem mai vehemenți, mai pătimași, mai tranșanți, cu atât mesajul de transmis ne este adresat nouă înșine.
S-ar putea ca ceea ce spunem să nici nu aibă vreo legătură cu subiectul deschis de interlocutor. E de ajuns o scânteie care să reaprindă fitilul unei traume adânc îngropată în noi, și explodăm.

Ce te deranjează la alții? 
Care sunt sfaturile pe care le oferi, cel mai frecvent neîntrebat(ă), celorlalți?
Vorbești mult? Vorbești puțin? Ce spui atunci când vorbești? Te auzi, măcar?

Nu poți ajuta un om dincolo de propriile tale limite, reale sau imaginare.
Nu poți da sfaturi unui om cum să înoate dacă ție ți-e frică de apă și habar n-ai să înoți.
Nu-i poți hrăni pe cei din jur, iar tu să mori de foame; nu-i poți îmbrăca pe ceilalți în timp ce tu ești plin(ă) de zdrențe.
Nu poți da sfaturi pe care tu nu le urmezi.

Sau poți toate astea, dar te minți pe tine, iar minciuna aduce minciună și fals, nu adevăr.

Fii atent(ă) la ce spui. Fii tot timpul conștient(ă) de ce faci. 
Ești cea mai apropiată persoană ție, cea care ține la tine și te iubește cel mai mult.
Nu te ignora.

Când vorbești cu alții, comunici cu tine însuți, de fapt.
Așa că, spune vorbe frumoase. 
Meriți asta!

Binețe, dragă cititorule!


dr. Edith Kadar 
Arad, 01 august 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 20 iulie 2017

SCHIMBAREA, ȘCOALA VIEȚII

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *    * 


„Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi.”

Acesta este motto-ul blogului meu, o concluzie pe care am tras-o în urma interacțiunii cu oamenii atât în viața personală cât și în cea profesională.
Nu trebuie să fii de acord cu el. Nu este necesar să mi-l comentezi sau să mi-l combați. 
Poți să o faci, să aduci argumente, dar acelea sunt ale tale.

Aceasta sunt eu, indiferent cum mă cataloghezi. Cred în ceea ce spun. Iar motto-ul este o mărturisire de credință. A mea.

Binețe, dragă cititor!

Te invit să continuăm povestea pe această temă, a schimbării fiecăruia, care poate porni schimbarea în ceilalți. Îți spun argumentele mele, dar nu vreau să te conving.
Ești liber să crezi că schimbarea e posibilă sau nu, fie că este vorba despre formă sau despre profunzimea fondului, indiferent de gradul de conștiință pe care îl ai conștientizat.



Cu toții vrem schimbare în viața noastră, sau în unul din domeniile ei. Adică vrem și căutăm altceva față de „acum”-ul care nu ne împlinește și nu ne aduce liniștea în suflet.

De schimbat, o facem în permanență. De fapt, ne adaptăm la timpuri, la diferite vârste, la diferite statusuri ale traiului nostru.

Într-un fel suntem în copilărie, altfel în adolescență, complet altfel la vârsta matură.
Fiecare zi aduce schimbare pentru că orice experiență trăită are rolul de a ne învăța cel puțin o lecție.
Iar atunci când înțelegem această lecție și o aplicăm, viața nu mai e aceeași ca înainte; s-a schimbat.

Să ne amintim perioada școlii. În fiecare an învățam altceva, primeam mai multe informații, în conformitate cu abilitățile vârstei. Dacă în clasa întâia am învățat cifrele și literele, în clasele următoare ne-am folosit de ele pentru a învăța mai mult. Abia când am stăpânit anumite cunoștințe de bază, am putut face fizică, geografie, istorie, algebră, geometrie, etc. Dar nu mai repede.

Orice noutate conștientizată și înțeleasă ne schimbă. 
Nu vom mai fi la fel ca înainte de a învăța acel lucru, deoarece așa am primit instrumente pentru a ne descurca din ce în ce mai bine. De noi depinde.

Doar că, din păcate, de prea multe ori ne oprim din învățat după ce ajungem la vârsta adultă, considerând că „am făcut destulă școală; acum vreau să trăiesc!”. Iar de aici începe limitarea și auto-sabotarea noastră.

Creierul se dezvoltă și își creează noi legături pe măsură ce acumulăm informații, indiferent de vârstă.
Depinde de calitatea informațiilor pe care le căutăm și cu care rezonăm.


Dacă tot ce ne interesează este să ne satisfacem nevoile corpului, pe ale minții, orgoliul și vanitatea, sursele de învățătură vor fi pe măsură: știri mondene sau despre scandaluri, cancan-uri, informații despre ultimele tendințe în modă și despre cum ne spun alții că ar trebui să arătăm și să fim pentru a fi noi pe placul lor; dezbateri interminabile, toate ducându-ne, la un moment dat, în zona devalorizării, fricilor, furiilor, neputințelor.

E o „școală” foarte bună, pentru că ne dă posibilitatea de a face alegeri pentru viitor: rămânem în acea zonă, sau optăm pentru altceva, ceva care să ne ajute la schimbare pentru a fi mai buni, mai optimi decât am fost până acum.

Aceasta este, ceea ce eu numesc, „școala primară și gimnazială” a vieții, cu informații legate de instincte, de corpul și traiul zilnic prin prisma ego-ului.


De aici sunt mulți cei care vor să știe mai multe despre ei pentru a-și îmbunătăți traiul, deoarece văd că viața este mai mult decât o supraviețuire de la o zi la alta, de la un salariu la altul, de la o vârstă la alta.
Aceștia încep să citească, să se informeze, să caute ceea ce este dincolo de planul material.
Merg la biserică, devin religioși. Alții caută școli și curente care ajută la dezvoltarea personală și transformarea ca individ.

Depinde de deschiderea cu care primesc informațiile. 
O minte rigidă, blocată, închistată, alege doar informațiile care satisfac ego-ul și orgoliul spiritual.
O minte care se deschide încet și este încă nesigură pe ea (ca un copil ce învață să umble), va citi tot ce îi cade în mână, aproape fără discernământ. Doar înțelepciunea mai poate semnala ce e potrivit și ce nu unei persoane. 
Nu există informație incorectă sau inutilă, ci doar informație care nu rezonează cu construcția și crezul nostru din acel moment.

Acesta este stadiul de „liceu” al vieții, care ne schimbă din temelii modul în care relaționăm cu alții și cu noi înșine, felul în care vedem și înțelegem viața.


Apoi, mai este „facultatea”, „universitatea” vieții, pentru acei câțiva „liceeni” care se încumetă să meargă și mai departe, să exploreze și să înțeleagă lumina divină și esența Universului nemărginit.
Pentru aceștia abilitățile dobândite îi fac să se extindă, să se dezvolte permanent în conștiință. 

Aici apare riscul ca, odată treziți în conștiință, aceste persoane să uite de stadiile anterioare ale școlii vieții, și să le vorbească tuturor de la noul nivel.
Nu e nimic greșit în asta, doar că ceilalți ar putea să nu înțeleagă nimic, pentru că limbajul „academic” e ca o limbă străină pentru cei din „școala primară” și „liceu”. Și, în loc să fie un exemplu, îi pot bloca sau întoarce din drum pe cei care încă buchisesc ABC-ul, și care, în loc să continue studiile, se opresc gândindu-se că ei nu vor putea ajunge vreodată din urmă „academicienii”.

Oricum ar fi, această perioadă aduce multe modificări subtile, care continuă schimbările ca om, ca individ.


Și, nu în ultimul rând, mai sunt cei care, accesând înalta conștiință, aduc toate învățăturile și experiențele în conștientul lor, le „traduc”, le fac accesibile pentru oricine, indiferent de stadiul „școlii”, și le dau mai departe pentru a fi ca o lumină călăuzitoare pentru cei ce se împotmolesc sau s-au rătăcit pe drumul regăsirii de sine.
Ei vor ști să vorbească cu oricine, indiferent de „școala” la care sunt.

Aceștia sunt oamenii care, prin schimbarea lor, îi schimbă pe cei din jur prin puterea exemplului lor.

Cea mai bună școală a vieții este schimbarea și lecțiile ei.

Nu trebuie să ne schimbăm dacă nu vrem, dar adaptarea permanentă la timpuri presupune schimbare.

Cu toții am vrut, cel puțin o dată în viață, să schimbăm lumea. Dar prea puțini am înțeles că lumea suntem noi, deci schimbarea e pentru noi.

Iar când am făcut-o, am constatat cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi!


Binețe, cititorule, și mare mulțumire de însoțire printre rânduri!

dr. Edith Kadar 
Arad, 08 ianuarie 2016

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/07/schimbarea-scoala-vietii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 17 iulie 2017

MATURIZAREA PRIN ALEGERILE FĂCUTE

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Știai că...

... a cere ajutorul nu este dovadă de slăbiciune sau de incapacitate, ci o formă de acceptare a ta?

Se întâmplă uneori/des ca hotărârile luate să ducă spre o fundătură.
Ce faci atunci?
Îți activezi orgoliul și rămâi acolo, pe drumul spre nicăieri, doar pentru că ești prea mândru(ă) să recunoști că ai ales neinspirat și pentru ca ceilalți să nu te creadă fraier(ă)?
Sau dai dovadă de maturitate și recunoști că trebuie să schimbi calea?

Când ceri ajutor îți conștientizezi ție, în primul rând, că ai ajuns într-un blocaj de moment, și că îți accepți limitele și limitările actuale. Iar acest lucru nu este o înfrângere sau o recunoaștere a slăbiciunii; este doar o constatare a rătăcirii temporare.

Este ca și cum drumul pe care mergi se termină brusc, mult înainte de a ajunge la destinația propusă.
Ce faci atunci?
Ceri ajutorul pentru a ți se indica posibilitățile de a ieși din acea fundătură.
Persoana căreia i-ai cerut ajutorul îți oferă informații, dar tu alegi calea de întoarcere. 
Este, deci, o formă de eliberare de prejudecăți, de idei preconcepute, de orgolii ieftine și mândrie blocantă, și de acceptare a ta.
Astfel, realizezi că limitele tale nu sunt definitive, ci doar marchează un moment de cotitură a vieții tale.

Alegerile conștiente arată o maturizare, o împlinire ca înțelepciune, și sunt urmarea coerentă a găsirii ajutorului în cea mai de încredere persoană: TU!
De aceea, a cere ajutorul nu este dovadă de slăbiciune sau de incapacitate, ci o formă de acceptare a ta.

Maturizează-te ajutându-te!

Binețe, dragă cititorule!


Iar acum te invit la cele 3 minute ale sufletului în care nu numai să asculți muzica, ci să și urmărești imaginile pentru a-ți reaminti un adevăr simplu: tot universul este reflectat în tine!

 dr. Edith Kadar
Arad, 21 decembrie 2015

            *    *    *    *    *    *    *

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.

Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.  (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/maturizarea-prin-alegerile-facute.html)

Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 9 iulie 2017

DE CE NE ÎMBOLNĂVIM? - partea a II-a - mecanismul de acțiune al stresului asupra noastră

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Cititorule, binețe!

În materialul intitulat „DE CE NE ÎMBOLNĂVIM?” (https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim.html), am adus în discuție motivele îmbolnăvirii noastre, și am început cu cauza principală, cunoscută de toți - stresul.

Dar, oare, cum acționează el asupra noastră că ajunge să producă asemenea schimbări dramatice la nivelul sănătății fizice, psihice, emoționale, spirituale?
Cum poate stresul, care pornește la nivel emoțional, să producă atâtea „daune” fizice?
Cum pot niște trăiri neconștientizate să ducă la scăderea vigorii și energiei noastre, sau chiar la perioade în care suntem scoși pe o linie moartă sau inactivă a căii vieții? 
Pot fi aceste trăiri controlate sau controlabile, și de la ce nivel?

De ce unii nu se îmbolnăvesc, chiar dacă trăiesc sau muncesc într-un mediu stresant? Sunt ei „nesimțiți” sau „lipsiți de suflet” așa cum îi cataloghează alții?
De ce un lucru, o situație sau o persoană pot fi stresante pentru unii, dar pentru mulți alții nu?
De ce stresul acționează diferit asupra noastră, în funcție de starea sufletească?
Dar, ce anume ne face pesimiști și deprimați, condiția din care ia naștere orice mugur de boală, și de ce oamenii pozitivi, catalogați de alții drept „nepăsători” ajung să facă rar vreo boală?


Înainte de a discuta temele de mai sus, aș vrea să repet câteva precizări pentru cei care citesc.

1.- Cele scrise sunt constatările mele din interacțiunea cu oamenii cu care vin în contact atât în plan personal cât, mai ales, profesional. Nu au valoare științifică declarată, ci au doar rolul de a te ajuta să îți înțelegi emoțiile ce generează bolile.
2.- Ceea ce expun, am înțeles, aplicat și am obținut rezultate este în urma aprofundării Științei Vindecării Germanice a doctorului Ryke Geerd Hamer și Recall Healing (prin bunăvoința lui Gilbert Renaud). Acestea ajută la înțelegerea conflictelor emoționale ce stau în spatele bolilor.
3.- Cele scrise nu contestă nicio teorie medicală sau a altui domeniu și nu constituie tratament, ci se doresc a fi doar o provocare la gândire. Ești o entitate de sine stătătoare, deci poți gândi liber.
4.- Nu sunt responsabilă pentru ceea ce înțelegi tu. Eu doar îți dau informația. Dacă nu îți place și nu rezonează cu matricea ta de gândire, nu e nimic. Caută, dacă nu ai găsit deja, ceea ce rezonează cu tine.

Citește cu atenție mai întâi, încearcă să înțelegi întregul, și nu scoate din context o problemă doar pentru că îți deranjează orgoliul.

*    *    *    *    *    *    *    


Știai că există o mare deosebire între emoții și trăiri?

Ceea ce mă surprinde foarte tare în munca și discuțiile cu oamenii este cât de puțini știu să-și numească emoțiile, să le recunoască, și cât de mulți le confundă cu trăirile.

De exemplu, fiecare ne-am simțit supărați, la un moment dat. Dar supărarea nu este emoție, este un rezultat al unei emoții.

Emoțiile sunt factorii declanșatori ai stresului: FRICA, FURIA, DEZNĂDEJDEA, TRĂDAREA, DISPERAREA, ÎNGRIJORAREA, MÂHNIREA, URA, RANCHIUNA, RESENTIMENTE, UMILINȚĂ, COPLEȘIRE, SPAIMĂ, etc.

Aceste câteva emoții dau trăirile noastre: supărare, depresie, nervozitate, durere sufletească, tristețe, devalorizare.
Frica provoacă depresie, nervozitate, tristețe. Ura poate provoca supărare, nervozitate, etc.

O altă confuzie frecventă este între emoții și aprecierile noastre subiective.

„- Ce e cu tine? 
  - Sunt nervos!
  - Dar ce anume te enervează? Zi-mi emoția.
  - Tu nu auzi? Sunt nervos!”

Asta e o constatare, o apreciere subiectivă a rezultatului vreunei emoții. Iar variantele posibile sunt:
„Sunt nervos/nervoasă pentru că X m-a înfuriat prin ce mi-a spus sau a făcut”, sau
„Sunt nervos/nervoasă din cauza fricii că nu mă descurc în viitor, din cauza disperării că nu ajung banii, din cauză că m-am simțit umilit(ă) de atitudinea lui Y, sau din cauza urii pe care o simt față de...Z”.


Fiecare om are trăiri bazate pe emoții, fie că (le) recunoaște, fie nu.
Cei care le neagă, pe motive de educație socială sau religioasă, nu înseamnă că nu le au; ba din contră, la ei sunt mai puternice, tocmai pentru că nu le acceptă, le neagă.Aceștia se află într-un permanent război cu alții, încercând să îi aducă pe calea „cea bună” pe „păcătoșii” ce au propriile lor slăbiciuni

Dacă susții că nu urăști pe nimeni, nu înseamnă că este și adevărat. 
Dacă te bați cu pumnul în piept că nu ai nicio frică, nu înseamnă că ești zen-ul și Feng-Shui-ul încarnat.
Dacă „urli” neîntrebat(ă) că îi iubești pe toți din toată inima, nu înseamnă că nu ești plin(ă) de ură și de venin.

În exemplele pe care le-am dat în materialul anterior am creionat câteva trăiri bazate pe emoții.

Dar, care este mecanismul lor de acțiune?
Cea mai bună modalitate de înțelegere a acestui proces am întâlnit-o în exemplul „rachetei”, primit la un curs pe care l-am urmat (Recall Healing).

www.recallhealing.ro
Noi suntem compuși din 3 părți distincte, care se influențează una pe cealaltă: psihic, creier și corp fizic.

Voi încerca să-ți vorbesc despre rachetă sub forma unei povești.

1. Avem un psihic (partea de sus a rachetei), care este compus din toate emoțiile, trăirile, gândurile noastre, din normele de trai pe care le-am primit prin educație școlară, religioasă, familială, din condiționări, credințe, și felul în care știm să ne rezolvăm problemele.
Este vorba despre toate gândurile care ne bântuie în fiecare moment al zilei și care se manifestă sub forma acelei voci din capul nostru care nu mai tace. Acea voce este MINTEA care ne...MINTE, adică ne spune ce vrem noi să ni se spună.

Dacă suntem obsedați de riduri, grăsimi sau/și de bătrânețe, când ne uităm în oglindă mintea ne spune exact ce ne este frică: „ce urât(ă) ești!... tu nu te vezi cum arăți?... nu ți-e rușine să fii așa?... mai ai curajul să ieși afară?... toată lume se va uita la tine și va râde de tine!... ești bătrân(ă), ce mai!...”

Acestea sunt gândurile noastre pe care, în loc să le sesizăm pentru că arată temerile noastre profunde, să le conștientizăm și să le rezolvăm, le amplificăm în fiecare zi, le hrănim luând cele mai neinspirate hotărâri generate de disperare: fotografii (selfie-uri) făcute fără număr pentru a „stoca” imaginea noastră înainte de a fi definitiv cotropiți de fricile pe care tot noi le-am amplificat.
Exemplele pot fi date în orice domeniu de activitate, atât personal, cât și profesional.

Mintea, cu gândurile ei, ar trebui să fie strict un barometru care ne ajută să ne înțelegem starea de moment, pentru a o rezolva. Din păcate, educația, principiile, orgoliul și falsele standarde de viață ne împiedică să vedem așa problema.

Exemple:
- „ce urâtă, grasă și buhăită sunt, uită-te la mine, normal că sunt nefericită!”. 
Care este, de fapt mesajul, și cum rezolvi problema? Cine sau ce te face să te simți așa? Cine ți-a spus că ești urâtă? De când te simți așa? Din copilărie? După ce te-ai căsătorit? Ești grasă în comparație cu cine? Etalonul tău este, cumva, femeia anorexică ce se plimbă pe podiumuri sau apare la televizor? Crezi că acelea sunt fericite? 

Dar ce te face pe tine fericit(ă)? Aaa, nu știi, nu te-ai gândit, dar știi sigur că ești nefericit(ă)?! Îhî, de-a dreptul fascinant! Și atunci ce faci? Te lupți cu morile de vânt?

- „Ce prost sunt, nu sunt în stare de nimic, dezamăgesc pe toată lumea!...”
Mesaj: cui ai permis să te aprecieze și să te încadreze într-un șablon? Gândește-te, nu doar citi întrebările. Cine ți-a spus că nu ești în stare de nimic? De unde știi că îi dezamăgești pe toți? Îți dai seama că acestea sunt aprecieri subiective? Acestea sunt trăiri, dar care sunt emoțiile din spate? Frica de a nu fi respins, de a nu fi marginalizat, de a nu fi izolat? De către cine? Cineva care te iubește cu adevărat nu te condiționează. 
Adevărata problemă: ar cam trebui să schimbi mediul, iar dacă vrei sănătate vei găsi soluții. Dacă nu, te vei blinda cu scuze.


Deci, mintea ne pune pe tavă probleme de rezolvat, dar noi le luăm ca stări bătute în cuie, ce nu mai pot fi rezolvate. Care e capcana? TOTUL ESTE ÎN MINTEA NOASTRĂ!!! Nu este realitatea, doar noi o transformăm într-una.

Și mai gândiți-vă că nu avem doar o singură problemă în minte, ci mai multe, în jur de 10 pe zi la o persoană normală, fără prea mult stres.

Pentru minte totul este o problemă care trebuie rezolvată, și totul este la fel de important și de urgent: și pacea mondială și ridul din colțul ochiului stâng.

Și ce face mintea cu aceste probleme ce se cer rezolvate? Merge cu ele la „rabinul” șef, CREIERUL.
Privește din nou, rogu-te, poza rachetei.

2. Creierul este setat să rezolve orice problemă inventată de minte. Doar că el are 3 mari caracteristici:
-a) - Nu are simțul umorului.
Fiind programat să găsească soluții pentru a supraviețui, el nu știe să facă deosebirea între real - imaginar - virtual - simbol. Pentru creier totul este real.

„Nu pot să-l înghit pe șeful meu (sau altă persoană sau situație din viața mea)!”
Creierul ia informația ca reală, habar nu are că nu-l înghițim, la propriu, pe om, și crește aciditatea la nivelul stomacului. Așa apar esofagitele de reflux, herniile hiatale, gastritele hiperacide, etc.

-b) - Funcționează ca un computer.
Dar dacă - să presupunem că - cel mai performant computer de la ora actuală ar fi de generația a cincea, prin comparație la ce poate face și complexitatea operațiilor, creierul uman este un computer de generația a cincisprezecea!
Este capabil să caute cele mai optime rezolvări a ceea ce mintea consideră problemă, sondând toate datele înmagazinate în subconștient și stocate din momentul conceperii noastre, plus amintirile și trăirile primite „cadou” de la părinți, depozitate în ADN-ul ovulului și spermatozoidului care ne concep.

„Vreau să scap dintr-o situație de viață, să „fug” de o persoană care mă exasperează”.
Creierul crește nivelul zahărului în sânge, necesar pentru hrănirea imediată a mușchilor pentru a ajuta la „fugă”, iar rezultatul este diabetul zaharat. 

www.recallhealing.ro
-c) - În creier se află toți centrii ce răspund de fiecare organ al corpului.
Niciun organ nu se îmbolnăvește dacă nu a fost, mai întâi, afectat centrul din creier care răspunde de organul respectiv.

Nu faci criză de colecist (fiere) pentru că ai mâncat sarmale, ci pentru că odată, când ai mâncat sarmale, a venit cineva și te-a jignit, ofensat, înfuriat.
Creierul înregistrează această experiență, iar sarmalele (sau orice alt aliment martor la conflict) vor deveni „martorul” care va avertiza creierul să fie atent pentru a nu mai trăi o situație similară.

Ai intoleranțe multiple? Cum este atmosfera în timpul mesei? Atunci dezbați cu familia problemele stringente ale vieții? Urmărești cu mare emoție știrile pesimiste sau citești ziarul cu catastrofe în timp ce mănânci?
Ce vezi și auzi în timpul mesei, aceea înghiți, aceea este „hrana” ta, de fapt.

Copilul tău are intoleranță la lactoză? Cumva te-ai certat cu cineva în timp ce l-ai alăptat? Și crezi că este un simplu copil tâmpit care nu știe și nu înțelege nimic?
Ai intoleranță la gluten sau malabsorbție intestinală? Cine te-a făcut în toate felurile în timp ce ai mâncat pâine?
Faci alergie la un anumit parfum? Ce conflict a avut loc în prezența acelui parfum?
Ai vrut să te desparți, să te separi de o anumită situație sau persoană, dar ele reapar în viața ta? De când zici că ai psoriazisul?

Acestea sunt cele 3 caracteristici ale creierului.
Și acum te rog să-ți amintești câte astfel de probleme creează mintea în fiecare zi și le „aduce” creierului pentru a le rezolva. Și nu apucă să găsească soluții, că apar noi și noi probleme.
Cum și de ce? Pentru că, de cele mai multe ori, suntem axați să vedem doar problemele, dar nu ne „setăm” să vedem și soluțiile și rezolvările.

De exemplu, ne plângem non-stop de lipsa banilor, dar nu ne mai oprim să găsim soluții pentru a depăși starea, pentru că mintea nu aude nimic, și zice „da, dar....”. Recunoști situațiile?



Și așa, încetul cu încetul, creierul devine „sufocat” de probleme și nu mai are când și cum să găsească o soluție.
Și totuși trebuie să facă ceva pentru a nu face scurtcircuit pe motiv de supraîncărcare.
Atunci creierul „zice”: „uite, eu acum nu te pot ajuta, nu știu ce soluție să găsesc, dar „descarc” această problemă undeva, într-un depozit și pun o alarmă să-mi reamintească de ea”.

Unde descarcă creierul problema până ce găsește soluții?... 

3. - ...în corpul fizic. Sub ce formă? Sub formă de BOALĂ, iar simptomele sunt acel beculeț roșu menit să reamintească creierului că încă nu a rezolvat problema.

Deci, boala este cea mai bună soluție de moment a creierului pentru a nu face el scurtcircuit din cauza prea multor gânduri care ne invadează și pe care nu le mai controlăm, ci ajung ca ele să ne controleze pe noi.

De aceea, imaginea rachetei, condusă de psihic, mi se pare cea mai bună pentru a ne ajuta să înțelegem calea prin care stresul - generat de discrepanța dintre gânduri și fapte, dintre așteptări și realitate - ajunge să lase amprente mari în corpul fizic, afectând mai departe starea emoțională, psihică, energetică.

Dar, dacă ne uităm atent la poza „rachetei”, vom vedea că în vârf există o antenă ce poate ghida ansamblul spre rezolvare și liniște.
Acela este spiritul, lumina, Dumnezeu, sau cum vrea fiecare să numească acel aspect ce se află dincolo de corpul fizic.
Prin exerciții de meditație, relaxare sau/și prin rugăciunea aceea reală, din suflet, se ajunge ca mintea, acea voce din cap să tacă, dând astfel posibilitatea creierului să rezolve problemele existente. Și pe măsură ce le rezolvă, bolile nu mai sunt necesare și dispar.
Așa se explică vindecările celor care își amintesc și își reîntorc fața către divinitate (sau cum vrei să o numești)


Acesta este modul în care sintagma „stresul este cauza numărul unu a îmbolnăvirilor la orice nivel” devine realitate.

Ce face un om pesimist sau optimist? Felul în care abordează problemele vieții. 
Optimiștii își ajută creierul să găsească soluții, nelăsându-se copleșiți de probleme. 
Pentru pesimiști există doar probleme, dar nicio rezolvare.

Ce ar trebui să faci tu pentru a ieși din starea în care te afli?

În primul rând, să nu-ți mai plângi de milă. Nu toate ți se întâmplă numai ție, cu dedicație specială din partea Universului și a unei divinități iute de mânie.
Dacă ești convins(ă) că viața actuală este rezultatul „bătăii de Dumnezeu” și că tu nu ai avut niciodată nicio vină, biată victimă, nu vei găsi nicio soluție, iar creierul va face scurtcircuit, ajungându-se la come, paralizii, accidente vasculare cerebrale sau moarte.
Dacă crezi că e prea târziu și nu mai ai nicio șansă, îți reamintesc că dacă așa ai hotărât, creierul nu poate decât să te creadă, și nu va mai găsi soluții, pentru că așa i-ai spus, așa a sunat „comanda”.

Vezi ce-ți dorești, că s-ar putea împlini. 
Dorește-ți sănătate, bunăstare, echilibru, și s-ar putea să ai o surpriză frumoasă. 
Ce ai de pierdut? Frici?
Nu vrei să te recâștigi pe tine?

Încearcă!

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar 
Arad, 03 februarie 2016

 *     *    *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim-partea-ii.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 8 iulie 2017

DE CE NE ÎMBOLNĂVIM?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *



Ți-ai pus vreodată problema de ce ne îmbolnăvim? Sunt sigură că da, probabil de mai multe ori.
Care sunt cauzele care ne fac să pierdem starea de bine?
De ce doar unii se îmbolnăvesc, în timp ce alții sunt evitați, parcă, de boală?
De ce unii pierd sănătatea atât de tineri, iar alții trăiesc fără probleme până la foarte adânci bătrâneți?
De ce cancer și nu o altă boală considerată mai ușoară și mai simplă?
De ce se îmbolnăvesc și mor mulți din cei considerați „pâinea lui Dumnezeu”, în timp ce alții, ce „calcă peste cadavre” par că sunt dincolo de timp și de boală?

Binețe, cititorule!
În acest material voi încerca să creionez câteva răspunsuri la aceste întrebări, desigur, prin prisma trăirilor, experienței și a capacității mele de a înțelege și a trage concluzii în urma interacțiunii cu oamenii care îmi calcă pragul cabinetului.

Fă-te comod(ă), ia-ți o ceașcă de ceai aromat lângă tine, și pornește muzica pentru a-ți fi însoțitor pe cărarea rândurilor și a gândurilor.

                               
Înainte de a aborda discutarea cauzelor, insist să fac câteva precizări celor care citesc.
1.- Cele scrise sunt constatările mele din interacțiunea cu oamenii cu care vin în contact atât în plan personal cât, mai ales, profesional. Nu au valoare științifică declarată, ci au doar rolul de a te ajuta să îți înțelegi emoțiile ce generează bolile.
2.- Cele scrise nu contestă nicio teorie medicală sau a altui domeniu, ci se doresc a fi doar o provocare la gândire. Ești o entitate de sine stătătoare, deci poți gândi liber.
3.- Nu sunt responsabilă pentru ceea ce înțelegi tu. Eu doar îți dau informația. Dacă nu îți place și nu rezonează cu matricea ta de gândire, nu e nimic. Caută, dacă nu ai găsit deja, ceea ce rezonează cu tine.

Citește cu atenție mai întâi, încearcă să înțelegi întregul, și nu scoate din context o problemă doar pentru că îți deranjează orgoliul.

                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *

Boala este o stare neplăcută apărută în viața oamenilor, care afectează starea zilnică de bine fizic, psihic, mental, spiritual. Ea scade puterea de a munci, dar și pe aceea de a te bucura de micile daruri ale vieții. Influențează starea de fericire, capacitatea de a rămâne pozitivi în fața provocărilor vieții, reducând perioadele de bine atât ca intensitate cât și ca durată.


Simptomele care însoțesc o boală sunt neplăcute, impun limite în viața personală, aduc noi reguli de trai și obligă la adaptarea în permanență a „jocului” vieții zilnice.
Nu ne mai putem mișca la fel de ușor, trebuie să renunțăm la obiceiuri care, până nu demult, erau considerate bucuria vieții. Se reduce programul de lucru din lipsă de vitalitate și se ajunge la a fi dependenți de mersul la medici și de tratamente costisitoare și obligatorii.

Încetul cu încetul uităm cum era să ne fie bine și, în loc să căutăm soluții, căutăm vinovați, găsim justificări (vârsta, alimentele, banii, chimicalele, conspirațiile, guvernul, etc.) și desemnăm „fericiții” câștigători ai mult râvnitului trofeu de „țapi ispășitori”, desigur altcineva, nu noi.

Începem să delegăm altora responsabilitatea readucerii stării de bine în viața noastră: familiei, care trebuie să-și ajusteze orarul vieții după programul bolii nostre și medicilor pe care, de multe ori, îi desemnăm comandanții supremi ai sănătății și artiștii desenatori ai viitorului nostru.

Încetul cu încetul ne trezim angrenați într-un carusel al bolii care ne îndepărtează de la starea de bine.


Dar, ce s-a întâmplat? Când am rătăcit drumul, trezindu-ne pe tărâmul de „nicăieri”?

Ce anume s-a greșit, când și cum s-a pierdut contactul cu realitatea?


În cele ce urmează voi încerca să creionez cele mai frecvente cauze de îmbolnăvire pe care le-am observat și discutat cu pacienții mei.
Menționez că mă voi referi doar la cei care se îmbolnăvesc la vârste mature, după ce au fost sănătoși o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă. Observațiile mele nu includ copiii care se nasc cu boli sau care dobândesc boli în primii ani de viață.

Mai întâi, dă-mi voie să fac câteva precizări pe care le consider foarte utile.

1. Se presupune că viața ar fi apărut aici, pe Terra, în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani, desenând tot ce este viu de la stadiul de simplă celulă la ceea ceea ce ochiul și mintea vede la ora actuală. 
Celula primordială a transmis toate informațiile din mediu urmașelor sale prin intermediul ADN-ului, iar acestea, la rândul lor, următoarelor generații de celule. Și tot așa până în zilele noastre.


Tu ești varianta îmbunătățită  părinților tăi, având stocată în codul tău genetic toată cunoașterea dobândită de ei până în momentul conceperii tale. De exemplu, dacă părinții au știut să lucreze cu computerul înainte de a fi proiectat, tu te vei naște cu mouse-ul în mână, cum s-ar zice, adică vei ști să stăpânești tehnologia de la vârste fragede.
La rândul tău, stochezi în ADN fiecare informație pe care o culegi din mediu, indiferent de domeniu, și o transmiți urmașilor tăi. Acest lucru este valabil din toate punctele de vedere atât pentru informațiile bune, pozitive, cât și pentru cele negative, distructive. Corpul uman a evoluat, s-a specializat și s-a adaptat la condițiile de mediu care s-au modificat într-una. 
Întrebare: crezi că atâtea miliarde de ani de evoluție i-au trebuit corpului pentru ca acum să se îmbolnăvească și să moară de boala sau bolile societății moderne? Atunci la ce a mai folosit evoluția?

2. La fiecare 7 ani, celulele corpului se regenerează integral. Fiecare organ își are propria perioadă de refacere dar, la modul general, la 7 ani corpul este nou. Sau ar trebui să fie. Atunci de ce mai îmbătrânim și de ce persistă bolile și peste 7 ani? Ce intervine în procesul de refacere, pus la punct cu atâta migală în cei 4-5 miliarde ani de evoluție?

3. Fiecare organ al corpului este reprezentat în creier de un centru nervos cu rol în impulsionarea și coordonarea lui. Ca un fel de centrală telefonică fără de care nu pot funcționa sistemele corpului. Așa încât concluzia logică este că niciun organ din corp nu se dereglează și se îmbolnăvește fără a se „deregla” mai întâi centrul din creier care îl reprezintă. O boală la inimă nu apare dacă ceva nu a afectat centrul coordonator din creier. Același lucru este valabil și în procesul invers, de vindecare, care începe tot din creier. Dar ce îmbolnăvește, ce dereglează centrii coordonatori din creier? Și ce anume dă comanda inversă, de vindecare? 


                                                    *     *     *     *     *    *    *



Aș începe cu cauza principală, STRESUL.
Da, știu că sună a clișeu, știu că ai auzit asta de sute de ori. Dar, te-ai  gândit vreodată cum anume ne îmbolnăvește stresul?

Păi, hai să vedem. 
Stresul apare atunci când lucrurile sau situațiile din viață nu corespund cu așteptările noastre, cu proiecțiile pe care le face mintea noastră dornică de scenarii. 

Exemple:
1.- „Dacă nu am suficienți bani, apare stresul. Nu-mi pot plăti dările, nu-mi pot cumpăra tot ceea ce am nevoie. Iar așteptările mele sunt să pot face toate acestea, altfel voi fi nefericit(ă). De ce? Pentru că în mintea mea proiectez perfecțiunea lumii în funcție de bani. Viața nu există, sau este foarte tristă atunci când nu am suficienți bani, deoarece această lipsă mă împiedică să mai observ și alte lucruri din existența cotidiană. Nu am timp să iubesc, să mă bucur, să fiu vesel(ă), cum aș putea când trebuie să mă gândesc de unde scot bani pentru a plăti? Singurul lucru care mi-ar aduce fericire, liniște și armonie sufletească ar fi banii”.

Aceasta este doar una din „scuzele” de a nu trăi pozitiv. Iar de aici pornesc toate limitările pe care ni le impunem.
„Cum să zâmbesc dacă am atâtea datorii?” sau „Cum poți dormi noaptea dacă știi că nu îți ajung banii?”

Ok, dar te întreb: dacă alegi să fii supărat pe viață, să te răzbuni pe frumos, pe iubire și pe cei apropiați ție, câștigi mai mulți bani? Reușești să-ți plătești datoriile? Dacă fiecare zi a vieții tale se desfășoară sub auspiciile supărării, simți că ești mai împlinit(ă)?

2.- „Dacă nu am pe cineva care să mă iubească, cu care să fiu, să stau, nu valorez nimic. Toți au pe câte cineva, doar eu nu sunt în stare să-mi găsesc jumătatea. Sunt trist(ă) și neconsolat(ă)”.

Bine, dar tu ai luat hotărârea să fii trist dacă nu ai pe nimeni. Tu ți-ai implementat în creierul capului că liniștea, armonia și fericirea sunt condiționate de existența altcuiva în viața ta, că tu nu le poți crea singur decât în cooperare. E ca un program care virusează curgerea și trăirea vieții.

3.- „Sunt prea grasă(ă) și nu reușesc să slăbesc. Din cauza asta sunt nefericit(ă). Cum să mă bucur de ceva dacă toți slăbesc, doar eu nu? Dacă aș reuși să dau jos cât aș vrea și în cât timp aș vrea, aș fi cu adevărat fericit(ă)!”

Iată un alt program măreț de condiționări, date de incapacitatea sau refuzul de a te accepta așa cum ești. Și doar dacă ai slăbi ar pogorî peste tine fericirea? Altfel nu? Ești sigur(ă)? Cine și ce hotărăște care e greutatea ta ideală? Ceilalți? Studiile deștepte? Găsește cauza care te-a dus la surplus de greutate și rezolv-o pe aceea. Nu trata efectul, tratează cauza!

4.- „Șeful meu și colegii de muncă mă exasperează. Nu sunt tratat(ă) cu respect, și fiecare moment petrecut la muncă îmi provoacă un stres de neînchipuit! Dacă aș fi respectat(ă), aș fi liniștit(ă) și mulțumit(ă) și fericit(ă). Eu mă aștept ca toți să vadă cât de mult și de bine îmi fac treaba, pentru că eu îi văd pe fiecare cât pot și cât valorează”.


Interesant! Deci tu poți și ai voie să îi vezi pe ceilalți prin prisma criteriilor create de tine, dar ei nu au voie să facă asta că te superi, nu? Ești sigur(ă) că ceea ce simți tu ca lipsă de respect nu este cumva o reacție a celorlalți la ceea ce emiți? În fond, nu poți primi decât la nivelul a ceea ce dai. Emani încrâncenare și frustrare prin toți porii, dar te aștepți să primești iubire și respect? Tot ceea ce te deranjează la alții este nerezolvat la tine!


5.- „Soțul/soția mă tratează ca pe un sclav pe plantație, adresându-mi tot timpul doar reproșuri. Nu am mai auzit demult o vorbă bună, cât despre alinturi… Soțul vrea ca totul să fie lună în casă, să îi fac mâncare în fiecare zi, iar noaptea să fiu disponibilă; în timp ce el nu face nimic, decât se uită le televizor și comentează... Soția doar îmi dă ordine: fă asta, fă aia, e tot timpul nemulțumită și pufnește din te miri ce. Nu mă despart deoarece vecinii ar comenta, la biserică nu se acceptă, avem copii și au nevoie de ambii părinți. Nu contează că toată ziua ne certăm, urlăm și ne batem de față cu ei; sunt  mici și nu înțeleg nimic. Asta mi-e crucea, asta vrea Dumnezeu, ce să fac?  Dacă aș fi respectat(ă), aș putea fi și eu fericit(ă)!”

Frumos program, trăi-ți-ar neamul! Rămâi nefericit(ă) ca să-i faci pe alții fericiți! Și vezi, încearcă să-i învinuiești pe ceilalți pentru ca și ei să se simtă mizerabil, pentru a nu te simți singur(ă) în chinul în care zaci de bună voie!

6.- „Sunt bolnav(ă) și nu mă mai fac bine, iar asta îmi provoacă un stres de neimaginat. Toți medicii mi-au spus că nu mai au ce să îmi facă și că doar pământul galben mă va vindeca. Am cancer și mi s-a mai dat 3 luni de viață. Câtă nedreptate! Dar…ce să mai fac? Dacă așa a spus doctorul…Sunt paralizat după un accident vascular cerebral sau o comoție, și așa voi rămâne, pentru că așa mi s-a spus; doar doctorii știu mai bine. Mi-au zis că, citez, „celulele din creier și întreg sistemul nervos nu se regenerează niciodată, altele se regenerează însă nu la un anumit interval ci in funcție de vârstă. Durata de viață a celulelor e între ore și întreaga viață. La naștere avem aprox. cinci trilioane celule, la maturitate între 60-90 trilioane, pe secundă mor circa 50 milioane de celule”. Doamne, ce buni și ocupați sunt medicii, dragii de ei, că stau neîncetat și ne contorizează numărul de celule din cap, și știu sigur că nu mai am nicio șansă. Acesta e stresul meu. Și câte mai aveam de făcut în viață!...Dar doctorul știe mai bine decât mine care mi-e viitorul…”

Foarte bine, bravo! Rămâi cu stresul, dacă nu mai crezi în nimic, nici măcar în tine, decât în vorbe de știință. 

                                          *     *     *     *     *    *    *


Și exemplele ar putea continua. Indiferent despre ce este vorba, realitatea diferă de ceea ce ne proiectăm noi ca ideal în mintea noastră urmând planul a ceea ce credem că ar fi bine pentru noi sau pentru ceilalți. De ce? Pentru că ridicăm la rang de autoritate absolută în viața noastră așteptările și visele noastre.
Ne-am creat tot felul de programe în minte care nu fac decât să ne frâneze, iar într-un final să ne blocheze, să ne oprească curgerea normală a vieții.

Educația de acasă și din școală ne „impregnează” cu condiționări, iar acestea ajung, încetul cu încetul, să ocupe întregul spațiu al vieții noastre.

„Dacă nu înveți și nu iei note mari, mă supăr și nu te mai iubesc!”
„Dacă nu dai la școala sau facultatea la care vreau eu, voi fi trist”.
„Dacă nu alegi meseria care eu cred că ți s-ar potrivi, n-ai decât să te descurci singur(ă), de la mine să nu mai aștepți vreun ajutor!”
„Dacă viitorul partener de cuplu nu are situație materială mulțumitoare din punctul meu de vedere, te dezmoștenesc”.

Și alte exemple asemănătoare.
Zelul de a îndeplini condițiile celor apropiați ne creează în minte și în suflet condiționări în propria fericire și viață.

Copiii sunt stresați pentru că nu reușesc să își mulțumească nici părinții, nici prietenii, nici dascălii, iar reacțiile și comentariile acestora au darul de a sfredeli și cimenta în codul genetic al puiului de om „virusul” non-valorii.
Copilăria este prima „stație” care preia și formează frustrări, bariere și limitări în expresia libertății individuale. „E mic, ce știe el!”, auzim foarte des. Da, las' că știi tu mai bine făcându-l prost, obraznic și incapabil!

Adolescenții sunt stresați atât din cauza școlii și familiei, cât și din cauza eșecurilor în relațiile sociale, pentru că nici ei nu mai știu ce criterii să folosească în alegerea prietenilor, și cum să mai vorbească cu cei mari. Presiunea din exterior și hormonii treziți la viață le creează o stare de furie, de rebeliune, de revoltă la tot ce nu le aparține lor. Și în loc să fie ajutați și înțeleși, sunt blamați tot ei pentru că „sunt nesimțiți și nu țin cont de nimeni și nimic!”. Păi, cine să le fi inoculat principiile de viață? Părinții așteaptă ca școala să o facă, iar dascălii dau vina pe părinți pentru lipsa celor 7 ani de acasă. Vicios cerc!

După terminarea liceului, apar așteptările unei cariere pline de succes, faimă și bani, care să-i poată face pe părinți împliniți și fericiți, „nu contează părerea ta, tu fă cum îți zic eu!”. Stresul nu este doar mare, dar deja este și vechi, din copilărie. Sau de la naștere. Sau din burta mamei.


Tot atunci apar pretențiile legate de viitorul partener/parteneră de viață.

„Să nu te căsătorești, căsnicia e un chin, uită-te la noi, părinții tăi. Asta vrei?”
Acesta este „superbul” program care împiedică găsirea partenerului de viață, și unul din motivele pentru care mulți fug de relații serioase ca „dracu' de tămâie”. Într-adevăr, nu vrei să ajungi ca ei. Dar, tu nu ești ca ei! Ești o entitate se sine stătătoare, capabilă să-și creeze singur(ă) viitorul. Știai asta?

„Să nu faci copii, eu nu vreau asta. E mai bine fără copii, îți spun eu. Tu numai greutăți ne-ai creat, așa că stai potolit(ă)!”
Bravo!!! Celor care nu pot avea copii le sugerez să-și caute prin cotloanele memoriei să vadă dacă nu găsesc o asemenea afirmație „ghidușă” în programul timpuriu din viață.

„Nu vei lucra, te duci la facultate, că doar n-o să râdă lumea de noi că nu te dăm. Nu te duci unde vrei tu, că e prea scump; alege ceva ieftin și aproape, aici în oraș, să nu mai plătim chirie”.
Îți urăști cumva munca, te doare în față și la dreapta de ceea ce ai de îndeplinit ca sarcini, lăsându-i pe alții, mai pasionați, să le îndeplinească cu drag și spor? Întrebam doar.

Și pe când să-și înceapă omul viața pe picioarele lui, este deja epuizat din cauza luptei continue de a nu-i dezamăgi pe alții și a le împlini aspirațiile lor. Dar deja este plin de „programe” de viață create de condiționările celor din jur.

Sigur că omul ajunge frustrat, și datorită progrămelelor încrustate deja în minte și subconștient, va începe să facă și el la fel cu ceilalți din jurul lui. Va pune condiții, va proiecta pe alții frustrările lui, va da vina pe alții și va fi plin de așteptări ca ceilalți să se schimbe, căci în sinea lui se simte blocat de visele, așteptările și proiecțiile celor care i-au populat viața până atunci.

Este de vină guvernul, conducătorii, conspirațiile, chimicalele din mâncare, dârele de avion, cei de altă religie sau rasă, partenerul, șeful, copilul, cățelul, etc. Iar starea de stres se perpetuează și se consolidează pe zi ce trece pentru că nu mai vede nicio rezolvare.

Dintr-o stare de nemulțumire nu poți genera decât nemulțumire.
Dacă încerci să rezolvi o problemă din același stadiu de negativitate, nu vei obține decât și mai multă negativitate. Mintea care te-a dus la probleme nu poate genera rezolvări favorabile, decât ceva care agravează stresul.

Iar de aici până la boală nu mai este decât un mic pas.
Desigur, pe parcurs au existat tot felul de semnale de avertizare, dar nu au fost luate în seamă. Dureri în diferite zone, răceli repetate, stări de oboseală, epuizare fizică, perioade depresive, etc.


Momentan mă opresc aici, urmând să continui într-un alt episod cu modificările care se produc în plan fizic în timpul stresului, precum și cu alte cauze ale îmbolnăvirilor.

Până atunci îți zic cu mare drag și mulțumire

Binețe, cititorule!

P.S. Nu uita să citești și continuarea materialului intitulat „DE CE NE ÎMBOLNĂVIM? - partea a II-a - mecanismul de acțiune al stresului asupra noastră” (http://vibratiavindecarii.blogspot.ro/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim-partea-ii.html)



dr. Edith Kadar 

Arad, 12 octombrie, 2014



 *     *      *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
 (http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/05/de-ce-ne-imbolnavim.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.