vineri, 17 noiembrie 2017

SĂ CALCI IUBIREA ÎN PICIOARE...


- Ce faci?, o întreb pe prietena mea bună.
- Scriu, nu vezi?!, îmi răspunde ea în stilu-i inconfundabil.
- Iar ți s-a-ntâmplat ceva?
- Dar de ce mă-ntrebi?, aud eu.
- Pentru că cele mai bune scrieri ale tale sunt după ce ți se întâmplă câte ceva ce pe alții i-ar scoate de pe orbită; dar tu alegi să treci totul pe hârtie, să prinzi momentul ca o fotografie, un  fragment de viață, imortalizat pentru ceea ce se vrea veșnicie.
- Te-ai trezit să-mi vorbești în clișee. Te plictisești?, mă interoghează amica.
- Nu, sunt doar curioasă; iar tu văd că ești foarte zgârcită la vorbe și schimbi subiectul. E ceva important. Zi-mi, sunt ochi și urechi.


O tăcere grea s-a lăsat în încăperea unde ne-am întâlnit noi, cele două suflete prietene.
Aud un oftat greu, apăsat, prelung, plin de greutatea nerostirii.

- Am văzut ce înseamnă să ucizi iubirea, să o distrugi, să o calci în picioare, să o bagatelizezi, să o blasfemiezi, să o batjocorești, să o minimizezi. Să o transformi din ceea ce animă VIAȚA și OMUL într-un sclipici ieftin menit să împodobească omul în lipsa vieții lui. Să o transformi din esență divină de parfum de existență într-o duhoare ieftină de local de mahala.

O tăcere grea s-a lăsat în încăpere, în noi.

- Știi ce înseamnă IUBIREA? Ai auzit de ea?, sunt întrebată.
- Am auzit, dar nu cred că la asta te referi. Povestește, zic eu cu un glas încărcat cu respectul tăcerii.
- De mică mi-am dorit să fiu iubită, dar, mai ales, visam să pot iubi. Da, eu am vrut să iubesc. Nimic altceva, doar să-mi fie acceptată iubirea. Fără condiții. De ce? Pentru că doar asta auzeam și vedeam în casă, în familie, în jur: condiții și condiționări. „Nu fă asta, că nu e voie!... vai, ne faci de râs... Nu mă pupa în public, ce-o să zică lumea?!... Stai cuminte, că râde lumea de noi!... Lasă-mă cu îmbrățișările tale, acum nu am chef!...”. Mi-a fost respinsă orice tentativă de apropiere. Mi-am găsit refugiul în animale. Ele acceptau oricând să le iau în brațe și să le mângâi. 
Am început să cred că eu sunt defectă, că am venit cu „setări” eronate, din moment ce nu am mai întâlnit pe nimeni care să simtă ca și mine. Și atunci am încercat să mă schimb, pentru a fi ce ceilalți; doar, deh, majoritatea hotărăște... Și am început să resping și eu. Ba chiar am adăugat o tușă de originalitate: am început să și jignesc, doar-doar puteam și eu face un lucru mai bun ca ceilalți, și poate eram și eu apreciată.
Știi, citesc acum postări și comentarii pe Facebook în care oamenii „deștepți” vorbesc despre părinți perfecți și copii optimi... Și stau să mă întreb cât mai au de gând să rămână în negare... Știi tu, chestii de genul „bolile copiilor vin de la vaccinuri, de la chimicale, de la mâncare...”. Dar niciunul nu vrea să observe că nu suntem roboți, ci ființe umane. Că un copil este rodul împreunării mamei cu tatăl, și că primește zestrea prin genele transmise de ovul și spermatozoid. Că acolo, în acești cromozomi părintești se află întreaga poveste a familiilor celor 2, transmisă noii generații. Și că noul copil nu poate fi altfel decât ceea ce a conținut ovulul și spermatozoidul care s-au întâlnit.
Un copil care provine din lipsă de iubire, din lipsă de Dumnezeu, are două opțiuni: se dezvoltă la fel, după chipul și asemănarea clanului, sau încearcă să fie altfel, ieșind din tipare, și riscând să fie catalogat drept „oaia neagră” a familiei.
Eu am încercat să fiu altfel, pentru a-i mulțumi pe ceilalți. Am văzut, destul de timpuriu, că a fi diferit e rău, e caca-pfui! Simțeam că pot orice îmi propun, dar eram imediat pusă în „rama” majorității.

Afară se înserase, iar zgomotul și flacăra luminii brichetei care aprindea o lumânare mi-au reamintit unde sunt. Povestea prietenei mele mă absorbise în totalitate, și m-a făcut să respir în surdină pentru a nu deranja, parcă, întâmplările înșirate.



- Mi-am dorit să pot iubi. Mi-am dorit ca iubirea mea să fie acceptată. Nu am avut pretenția să mi se răspundă la fel, dar nici nu-mi venea a crede că nu îmi era acceptată. Era ca și când dăruiam o floare, iar aceea era aruncată pe jos și călcată în picioare. Am crezut că dacă mă voi integra în majoritate, îmi voi putea arăta iubirea de minoritară. Nu, nu a fost așa. M-am simțit respinsă, abandonată, trădată de cei mai apropiați, umilită pentru că se râdea de mine și nedreptățită. Toate cele cinci răni ale sufletului.
Normal, mi-am pus măști, pentru a supraviețui: am fugit de oricine îmi arăta bunătate, din frica de a nu fi respinsă din nou; am făcut adevărate obsesii și dependențe față de oameni, lucruri și situații, din teama de abandon. Am încercat să fiu dominatoare, să controlez, din panica de a nu mă mai simți trădată; am devenit masochistă, minimizând-mi la maxim capacitățile și calitățile, din frica de a nu deranja și supăra, și m-am izolat de tentația schimbării, devenind rigidă și reticentă la nou, din teama de a mai fi nedreptățită.
Am avut o viață tumultoasă, știi doar, dar tot ce încercam să fac era, de fapt, să reaprind trăirea din viața mea, să readuc simțirea în realitatea falsă pe care mi-am creat-o în încercarea de a fi ca ceilalți, să simt că răzbate ceva prin anestezia ce mi-a cuprins sufletul.

Și când totul părea să ducă spre un gri definitiv în viața mea, Universul a avut un alt plan cu mine. Ceva la genul: „hm, te crezi deșteaptă?... parcă așa susțineai că ești, nu?... ia d-aici iubire și transform-o în IUBIRE!.. Alchimizează-ți trăirile pline de întuneric, ceață și goliciune, și transformă-le în aurul pur al bucuriei, plenitudinii, Vieții. Hai, fato, să te văd!...”

S-a lăsat o pauză grea. Îi auzeam prietenei respirația  liniștită, dar gravă, prevestitoare a miez de poveste.

- Nu am crezut vreodată că pot iubi pe cineva atât de intens, de mult, de prelungit, de... normal, totuși!... A apărut el în viața mea, Julian. L-am recunoscut imediat. Am știut că ne-am găsit ca suflete. Dar mințile noastre au avut alte planuri. El avea aceleași răni sufletești ca mine, aceleași manifestări, același zbucium. Am crezut că va fi ușor; doar asta am vrut, să ne reîntâlnim, nu? Doar că, vezi tu, sufletul și inima  noastră erau pline de răni cauzate de cei pe care am încercat să îi iubim, dar care ne-au respins, abandonat, trădat, umilit și nedreptățit. Sau cel puțin așa am crezut noi. 
Eram atât de plini de cicatrici în interiorul nostru încât tot ce am putut vedea unul în celălalt a fost un inamic care atenta la lumea iluzorie pe care ne-am străduit din răsputeri să ne-o construim. 
Ne-am oglindit unul altuia toate fațetele pe care nu am vrut să ni le mai vedem, pe care le-am dosit bine undeva în cel mai îndepărtat ungher din noi. 
Ne-am pus degetele pe răni supurânde de minciună și colcăind de viermii negării de sine.
Am simțit amândoi cât de importanți eram, de fapt, unul pentru celălalt, dar măștile pe care ni le-am pus ne-au împiedicat vederea normală a trăirii din viață.


Și totuși... În acești 6 ani am aflat cele mai multe lucruri despre mine, am scos la iveală cele mai profunde traume și am extras cele mai multe minciuni ce aveau rădăcini atât de profunde cum nu mi-aș fi imaginat vreodată. De câte ori încercam să mă rup de el, Universul ne aducea împreună în momente cheie ale trăirii noastre. La un moment dat am încetat să mai fugim unul de altul. 
M-a respins fizic în toate modurile posibile făcându-mă grasă, bătrână, neatrăgătoare, lipsită de chimia atracției.

Am trăit toată gama de reacții, emoții și sentimente, de la agonie la extaz. Dar toate acestea mă maturizau, mă curățau, mă șlefuiau, mă sublimau. Am crezut că și el trece prin aceleași trăiri. Dar a continuat să mă respingă, umilindu-mă prin remarci la adresa formei mele și a unor trădări pe care, cică, i le-aș fi făcut. Ghici ce răni aveam nerezolvate amândoi?

La un moment dat a început să se lase liniștea în mine. Lucrurile se aranjau ca un puzzle atât în interior, cât și la exterior, în plan personal și profesional. Dar, cu cât lumea mea se liniștea, cu atât se agita a lui mai mult. Am început să simt saturație; știi tu, ca atunci când cineva îți servește același fel de mâncare, de ajunge să-ți iasă și pe nas. Iar azi... am atins limita de suportabilitate. Gata, nu mai vreau! E timpul să merg mai departe. 

- Ce simți?, întreb eu.
- Gol. Liniște. Durere. Pace. Mâhnire. Împăcare. Simt că mi s-a luat iubirea și mi s-a călcat în picioare. Dar nu mai am aceeași senzație ca și în copilărie. E ca și cum mi se ia de pe ochi ultimul voal. Mi s-a luat iluzia iubirii, mirajul minciunii. Am senzația că mi-e pielea bătucită de la atâtea șuturi.
Nu mi-aș fi putut imagina că pot iubi pe cineva atât de mult. Pe mine! Într-atât încât să nu mai am nevoie ca alții să mă definească și să mă încadreze. Am fost îndrumată către mine prin oglinzi fidele. 
Și am recunoscut momentul în care, din respect pentru tine, persoana regăsită și reîntregită, trebuie să spui „Stop! Atât! Nu mai am nevoie, de aici mă descurc singură!”.

A fost nevoie să mi se calce în picioare iubirea pentru altcineva pentru a se trezi IUBIREA, sentimentul și VIAȚA din mine și pentru mine.
Sunt eu egoistă? Da, pentru unii. Pentru cei care nu au curajul asumării de sine și trăiesc prin și pentru alții. Cum am făcut-o eu.

- Și Julian?, întreb.
- Și-a făcut propria alegere. A ales să rămână în marasmul și puroiul rănilor sale. Este plin de furii, de ură, de frici. Condiționează, nu își asumă trecutul, nu se asumă pe el în prezent. E ca un uragan dezlănțuit care rade totul în calea lui, și se abate des asupra mea, destabilizându-mă. Nu cred în iubirea care rănește din egoism. Îl iubesc, dar mă iubesc pe mine mai mult. Nu mai vreau să fiu sac de box. De azi sunt eu. Am ieșit din mlaștina în care am stat din ceea ce am numit iubire, și am hotărât să merg mai departe. Dacă vrea, va veni singur spre lumină. Dacă nu, va merge spre licăririle de moment care pavează drumul spre propriul iad. 

Știi ce înseamnă IUBIREA? Ai auzit de ea?, sunt întrebată. E tot ceea ce rămâne după ce ucizi iubirea de formă, o distrugi, o calci în picioare, o bagatelizezi, o blasfemiezi, o batjocorești, o minimizezi. 
Este ceea ce rămâne pentru a-ți însufleți VIAȚA și a-ți consolida esența: dumnezeirea cu care ai venit înzestrat. 
Este ceea ce rămâne după moartea formei și renașterea fondului. 
Este adevărul tău! 
În rest... e LINIȘTEA! 

Namaste!



dr. Edith Kadar 
Arad, 17 noiembrie 2017 

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

Un comentariu:

  1. NB. Nu - ea nu a iubit, a fost indragostita de IUBIRE! In rest.. frumoasa proza!

    RăspundețiȘtergere

1.- Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar.
Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

2.- Comentariile anonime NU SE IAU ÎN CONSIDERARE începând din 09 decembrie 2013!!!
Nu te ascunde cu lașitate în spatele rândurilor anonime, ci asumă-ți responsabilitatea răspunsului pe care îl dai.
Tu ştii deja cu cine vorbeşti. Altfel eu aleg să nu îl iau în considerare.
Alege să nu fii un ANONIM în viaţă.

3.- Nu îmi trimite același mesaj de mai multe ori doar pentru că nu-l vezi publicat. Ele îmi vin pe mail și le public sau le răspund când pot. Dacă nu primești răspuns înseamnă că mi-ai pus o întrebare al cărei răspuns fie există deja, deci caută-l, fie este cuprins în material, deci caută-l. Nu sunt răspunzătoare că nu ai răbdare să citești.

Mulţumesc.