marți, 30 mai 2017

SEMNELE TIMPULUI ÎN VIAȚA ȘI CORPUL NOSTRU

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     * 


Ne este frică de bătrânețe și de efectele ei asupra corpului nostru.

Riduri, celulită, îngrășare, încărunțire, nu mai sunt privite ca semne ale acumulării de experiență și de înțelepciune, ci urme ce prevestesc expirarea noastră; doar asta ni se repetă la nesfârșit, nu?
Încet, semnele timpului asupra corpului fizic au ajuns mai importante decât efectele experiențelor și însușirea înțelepciunii pe care ne-o aduc.

Superficialitatea fațadei a ajuns să primeze în fața profunzimii fondului.
Halal să ne fie!

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să citești acest material, sugerându-ți să pornești muzica pentru a-ți fi alături pe drumul cuvintelor.


De ce ne este atât de greu să acceptăm trecerea timpului și semnele pe care le lasă asupra corpului nostru?
De ce este atât de rău să îmbătrânim?
De ce suferim atunci când la 40, 50, 60 de ani nu mai arătăm ca la 20?
De ce facem tot posibilul pentru a arăta mai tineri?
De ce e rău să ne schimbăm? De ce schimbarea e bună, în general, dar nu și în cazul trecerii timpului?
De ce nu acceptăm forma pe care ne-o dă fiecare perioadă a vieții noastre?
De ce am ajuns să considerăm urmele timpului pe corpul nostru drept un blestem?

Nu înaintarea în vârstă este o problemă pentru noi; abia dacă percepem curgerea zilelor.
Problema reală este acceptarea ei, a faptului că nu mai suntem așa cum (ne imaginăm că) am fost: frumoși, viguroși, plini de viață, veseli, fără griji, debordând de energie și de sănătate.

Perioada numită de noi „a tinereții” a fost înregistrată de mintea noastră ca având caracteristicile enumerate mai sus, și stabilită drept etalon pentru întreaga viață; doar așa ni se spune din toate părțile, nu-i așa?

Dar, ce ne ajută să facem aceste legături?
Oglinda, desigur.

Indiferent că este vorba despre oglinzi reale sau doar de imaginile oglindite și exprimate de ochii celorlalți, mintea umană reține acele stări și le înmagazinează în sertarele memoriei; iar apoi, la nevoie, le scoate pentru a le folosi ca termen de comparație:
„Ce tineri eram!”
„Ce frumoși eram!”
„Ce veselă era viața atunci!”
„Câte prostii făceam și ce bine ne simțeam!”

Dar, de ce vorbim doar la timpul trecut, după o anumită vârstă? 
Care este limita până la care durează binele, de unde încep grijile, și cine stabilește această linie de demarcație? 
Când am părăsit momentele bune, fericite și pline de bucurie, intrând în zona întunecată a grijilor?
Când hotărâm că este destul cu distracția, că nu mai avem vârsta și că trebuie să devenim serioși? Adică, până atunci nu am fost serioși în libertatea și nebunia noastră?
De ce nu putem fi veseli, frumoși și liberi de constrângeri indiferent de vârsta din buletin?

Cum ar fi viața noastră dacă nu am avea oglinzi și nu am avea acces la „minunatele” mijloace de influențare în masă: presă, televiziune și paginile de socializare, care să ne spună (și pe care să le credem) cine este tânăr și cine e bătrân?

De când viața a devenit un drum presărat cu (prea) multe limitări, restricții și devieri de la normal?


Adevărul este că uităm că tinerețea și veselia sunt stări de spirit și nu au nicio legătură cu vârsta. 

Fizicul se menține în formă atât timp cât ne ocupăm de el. 
Nicăieri nu scrie că dacă începem să muncim, ne căsătorim și avem copii este interzis să ne distrăm, să ne bucurăm, să ne îngrijim de corp și nu să-l neglijăm considerând că toate astea sunt doar ale tinereții acțiuni.

Începem să îmbătrânim din momentul în care ne comparăm cu alții sau cu noi, cei de ieri.
Îmbătrânim din momentul în care începem să ținem contabilitatea riguroasă a anilor din viață, uitând să trăim viața însăși.
Îmbătrânim din momentul în care adunăm cu asiduitate poze, fotografii, selfie-uri, catalogându-le pe luni și ani, pentru a îndosaria timpul, nu viața.
Îmbătrânim din momentul în care am hotărât că bucuria și iubirea sunt apanajul tinereții, și că dragostea după o anumită vârstă e demodată și deranjantă pentru cei din jur.
Îmbătrânim atunci când hotărâm să uităm dansul, mișcarea, râsul din inimă, când o durere cât de mică devine mai importantă decât ignorarea ei, așa cum făceam mai demult.
Îmbătrânim atunci când decidem că părerea celorlalți este mai importantă decât a noastră și începem să ne abandonăm visele.
Iar când decidem că nu mai merităm nimic, că viața este deja grea, problemele prea mari, responsabilitățile prea copleșitoare, suntem deja prea bătrâni, indiferent de cifra anilor.

Dacă permitem minții să ne compare cu cei de ieri, alaltăieri, vom ajunge să căutăm cu sârg semne ale trecerii timpului, inventându-le. 
Vedem riduri, celulită, piele căzută acolo unde nu e, ajungând să le declarăm război, și considerând că lupta împotriva lor e mai importantă decât însăși trăirea vieții. Și, din frica de ele, ajungem să le creem și să le amplificăm.

Nu trecerea timpului este o problemă pentru noi, ci semnele pe care le lasă asupra corpului fizic. 
Iar acestea au ajuns să fie mai importante decât efectele experiențelor și însușirea înțelepciunii pe care ne-o aduce vârsta.

Superficialitatea fațadei a ajuns să primeze în fața profunzimii fondului.
Maturitate fără maturizare.
Halal să ne fie!

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar
Arad, 03 noiembrie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.