sâmbătă, 17 iunie 2017

MULȚUMIREA DE SINE PRIN MULȚUMIREA ALTORA ?

Nu trebuie să schimbăm lumea; trebuie doar să ne schimbăm pe noi. 
Şi vom constata cu surprindere că cei din jurul nostru se schimbă împreună cu noi. 

 Sunt răspunzătoare pentru ceea ce scriu, dar nu răspund pentru ceea ce crezi tu că ai înțeles 

 *     *     *     *     *     *     *


Cât de mult timp din viață îți consumi pentru  le face altora pe plac, pentru a-i mulțumi?
Și cât la sută din acest timp îți aloci ție pentru a goli din prea-plinul problemelor și a-ți reîncărca rezervele sufletului cu bucurie și lumina liniștii?

Dacă vrei să vorbești despre „virtutea” de a te jertfi pentru a-i ajuta pe alții cu prețul vieții tale, și crezi că a te mulțumi pe tine e un act de egoism sau vanitate, te anunț că nu ai nimerit nici materialul și nici omul care să abordeze un asemenea subiect. Închide materialul și caută ceea ce dorești.

A spune că îți obții mulțumirea sufletească prin mulțumirea altora este ca și cum ai spune că te saturi hrănindu-i doar pe alții.

Mă adresez ție, celui/celei care ai înțeles că nu poți mulțumi pe nimeni atât timp cât sufletul tău e „orfan” de mulțumire.

Binețe, dragă cititorule!

Te invit din nou pe calea rândurilor, amintindu-ți să pornești și muzica pentru însoțire.


Nu-i poți mulțumi pe toți. Nu mai încerca!

Nu te poți mulțumi nici măcar pe tine. Nici nu încerca. Nu acesta este scopul vieții! 
În tot ce faci nu ești singur, ești UNICAT. 
Să nu uiți asta niciodată!

                                         *    *    *    *    *    *    *

De mici copii suntem formați să fim cuminți, ascultători, respectuoși pentru a fi apreciați și a nu-i supăra pe cei din jur.

„Stai cuminte...nu te mai mișca...se supără tanti (sau nenea)”
„Taci, nu mai vorbi, că îi deranjezi pe oameni...”
„Dă muzica mai încet și nu mai cânta, că îi superi pe vecini...”
„Te-a întrebat cineva, ceva, că faci gălăgie?”....ș.a.m.d.

De mici suntem „setați” ca niște mici roboței pentru a nu deranja „ceva” sau „pe cineva”, de parcă asta ar stabili viteza de rotire a Pământului în jurul axei proprii, sau chiar în jurul Soarelui.

În urmă cu câțiva ani fiind pe stradă cu fiul meu, care avea, pe-atunci, 4-5 ani, ne întâlnim cu o doamnă, cunoștință a mea. O salut iar copilul, vorbăreț de obicei, tace mâlc. Îi zic puiului binecunoscuta formulă a părinților: „cum spui?... salut-o pe tanti...”. Copilul...nimic. Doamna : „cum zici puișor? spune-mi săru-mâna”. „Ție nu-ți zic”, îl aud pe fiul meu, spre marea mea rușine (de atunci).
„De ce?”, întreb.
„Mami, tu nu vezi ce urâtă și rea e tanti asta?”, îmi răspunde cu fermitate moștenitorul, provocându-i doamnei o criză aproape de sufocare. 
În paranteză fie spus, doamna corespundea exact descrierii făcută de moștenitorul meu.

Sigur, multora le va trece prin minte că așa a fost învățat (la fel cum a gândit și doamna), că puiul este obraznic și răsfățat, neținut sub control. Un Goe al zilelor noastre. 
El, însă, doar și-a exprimat simțirea și părerea lui din acel moment, emoții pe care eram gata să i le înăbuș pentru a nu supăra o străină.
Câți nu fac la fel sau nu acceptă astfel de condiționări în fiecare zi a vieții?
Și exemplele ar putea continua la nesfârșit.

Să recapitulăm.
De mici ni se implantează reguli stricte de comportament, ținută, etică. Oare în scopul de a ne fi nouă bine? Da, așa se zice, dar numai după ce celorlalți din jurul nostru le va fi foarte bine. 




Suntem programați, deci, să ne extragem fericirea, mulțumirea și însăși viața, din resturile rămase de la cei din jur, din „scursurile” pe care le pândim cu aviditate în reacțiile celor cu care venim în contact. 
Dacă mama, tata, bunicii, vecinii, profesorii, colegii, șefii sunt mulțumiți de comportamentul, tonul, vorbele noastre, aceasta este încuviințarea că mai putem trăi un timp. Doar până la următorul „test” al celor străini de noi, și care ne știu, indubitabil, drumul pe care ar trebui să pășim pentru a fi acceptați. De ei. Cei care stabilesc ordinea universală, ora exactă și sensul de rotire al Terrei.

Ne naștem, deja programați din burta mamei, cu un caracter unic, o personalitate determinantă pentru noi și pentru viața care abia începe. 
E normal să fie așa. Ovulul și spermatozoidul care se întâlnesc pentru a „sculpta” viitorul om, poartă nu numai genele mamei și ale tatălui, ci și informații referitoare la constituția fizică și energetică, caracter, forță vitală, etc. 

Din 2 părinți care se iubesc, se respectă tot timpul și își respectă independența, va rezulta un copil armonios, cu caracter bine definit, cu personalitate independentă, care nu va avea nevoie să i se spună ce, cum și când să facă. Va ști singur.

Din doi părinți care se ceartă non-stop, urlă, se bat fizic sau doar în cuvinte (pentru a stabili ierarhia, de fapt), și pentru care „armonia” e doar un nume de magazin, copilul se naște cu aceleași impulsuri, nu are cum să fie întruchiparea zen-ului. 
Iar dacă unul din părinți își torturează psihic consortul(a) în scopul de a-l umili și de a-l minimaliza, chiar anula, sper că nu vă așteptați ca puiul nou venit pe lume să fie solid, puternic, fără nicio boală. Din contră, s-ar putea ca părinții să se descarce, acum, pe el. Fie pentru că plânge, fie că nu e ce l-au visat părinții, fie pentru că prea seamănă cu celălalt părinte.


„Cum adică să știe un copil singur ce să facă și să zică?” , vor spune unii. Și de ce nu ar ști? Doar pentru că „expertul” din noi nu crede asta? 
Un copil este un suflet care sălășluiește într-un corpușor, coordonat de un creier care nu are suficiente legături formate pentru a-i permite să se exprime așa cum simte că poate.

Copilul știe din start ce și cine îi place sau nu. Și se exprimă în conformitate cu vârsta, vocabularul și bagajul emoțional din dotare. 
Bebelușii plâng deoarece este singurul limbaj accesibil pentru ei. Creierul lor e plin de neuroni, dar nu există legături între ei. Formarea acestor legături și consolidarea lor dă viteza cu care copiii își pot manifesta abilitățile. 
Un copil care umblă la 9 luni nu e mai bun sau mai deștept decât unul care face primii pași la un an și ceva. E doar diferit.

Și acum ajungem la miezul problemei: ispita încadrării în șablon.
Cum putem ști dacă copilul nostru e mai bun sau mai rău decât al vecinului? Prin comparare. Se ia una bucată copil personal, se apreciază după chipul și asemănarea proprie, și se cataloghează : bun, bunicel, nu cum aș fi vrut, „să mai încercăm o dată”...

Iar dacă nu știm nici noi să ne apreciem copilul, se iau de bune aprecierile tuturor binevoitorilor dătători cu părerea de pe suprafața pământului. 

Și uite așa iese imaginea deformată a propriului pui, ca o pictură a lui Picasso din perioada cubistă. 
Asta nu poate însemna decât că noi nu dispunem de suficiente resurse, abilități și coloană vertebrală pentru a ne aprecia propria operă, ci avem nevoie în permanență de opinii din exterior. 

Dar dacă criticul de artă, cel căruia îi cerem sau îi ascultăm părerea e la fel de debusolat ca și noi?
Dacă și el/ea au fost deformați, la rândul lor, de aceleași cauze? 
Și dacă așa facem cu copiii noștri, cu creațiile noastre, cu operele noastre de artă, ce putem face cu cei străini nouă?

Și dacă acești copii, despre care am vorbit, cresc și se transformă în...noi?!!

Dacă noi, în educația noastră deformantă, ajungem să ne mulțumim doar cu ceea ce am primit și primim de la alții, uitând că nu mai suntem la vârsta copilăriei? 
Cum putem ști dacă suntem „originali” sau doar niște copii, imitații ale celor cărora le-am acordat pe viață dreptul de a ne „picta” viața de zi cu zi?

Condiționăm pentru că am fost condiționați.
Ne uităm în curtea celuilalt pentru că nu am fost învățați să ne-o examinăm pe a noastră.
Cerem altora ce nu am primit noi.
Nu dăm pentru că nu am primit.
Suntem zgârciți cu alții pentru că nu știm să fim buni cu noi.
Ajutăm pe alții pentru că noi avem nevoie de ajutor dar nu știm cum sau nu vrem să-l cerem.
Vrem ca ceilalți să fie perfecți pentru că noi habar n-avem cum suntem. Nu ne cunoaștem definiția.
Le aranjăm altora viața pentru a nu rămâne singuri cu noi și a constata cât de goi suntem, de fapt, pe dinăuntru.

Sunt copii care nu se pot desprinde de părinți, indiferent de vârstă, pentru că undeva, pe parcursul vieții, au tot înlocuit părticele din ei cu ale celor considerați apți, pierzându-se pe ei înșiși, și păstrând, astfel,  o legătură cu bucățile lipsă din ei.
Sunt soți/soții, parteneri(e) care rămân cu handicap emoțional și sufletesc pentru că, în încercarea de a-și mulțumi jumătatea, au tot cedat părți din ei/ele pentru a-și câștiga liniștea aparentă, confortabilă social, liniștitoare pentru vecini, sau oricine ar avea ceva de comentat.

Nu încerca să-i mulțumești pe toți. Nu vei reuși. Pentru că nici ei nu se pot mulțumi pe ei, neavând habar ce vor de la ei și de la viața lor. Atunci apare copierea. „Vreau mașină ca ăla...”, sau „vreau să arăt ca aia...”. 
Nu am auzit decât foarte rar „Vreau să arăt ca mine. Îmi place cum sunt, mi-e drag de mine”. Iar aceștia sunt imediat catalogați și împinși la marginea îngustului univers cunoscut prin prisma altora.


Nu-i poți mulțumi pe toți. Nu mai încerca!
Nu te poți mulțumi nici măcar pe tine. Nici nu încerca. Nu acesta este scopul vieții!


Încearcă să fii mulțumit de tine așa cum ești, în orice moment al vieții tale, acceptându-te cu mult drag și multă iubire. 
Acesta este scopul vieții.

Dă la o parte zugrăveala pe care ți-au pus-o alții, și din ce a rămas construiește-te pe tine așa cum simți, așa cum te vezi cu ochii minții, fără influența mediului înconjurător.
Nu-i lăsa pe alții să-ți spună cum ești. Bun, rău, frumos, urât, deștept, prost, sunt doar adjective ale altora. 

Nu căuta să-i mulțumești pe ceilalți pentru că te crezi sau te simți singur(ă).
Tu ești UNICAT. Să nu uiți asta niciodată! 

A mulțumi pe ceilalți nu e viață.
Dar mulțumirea de sine îți poate da energia de a face tot ceea ce ți-ai propus, iar ceilalți au spus că nu e posibil.
Iar pentru aceasta poți să-ți mulțumești!...

Binețe, dragă cititorule!




dr. Edith Kadar
Arad, 27 ianuarie 2013


Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2013/01/a-multumi-pe-ceilaltimultumirea-de-sine.html)


 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.