vineri, 17 noiembrie 2017

SĂ CALCI IUBIREA ÎN PICIOARE...


- Ce faci?, o întreb pe prietena mea bună.
- Scriu, nu vezi?!, îmi răspunde ea în stilu-i inconfundabil.
- Iar ți s-a-ntâmplat ceva?
- Dar de ce mă-ntrebi?, aud eu.
- Pentru că cele mai bune scrieri ale tale sunt după ce ți se întâmplă câte ceva ce pe alții i-ar scoate de pe orbită; dar tu alegi să treci totul pe hârtie, să prinzi momentul ca o fotografie, un  fragment de viață, imortalizat pentru ceea ce se vrea veșnicie.
- Te-ai trezit să-mi vorbești în clișee. Te plictisești?, mă interoghează amica.
- Nu, sunt doar curioasă; iar tu văd că ești foarte zgârcită la vorbe și schimbi subiectul. E ceva important. Zi-mi, sunt ochi și urechi.


O tăcere grea s-a lăsat în încăperea unde ne-am întâlnit noi, cele două suflete prietene.
Aud un oftat greu, apăsat, prelung, plin de greutatea nerostirii.

- Am văzut ce înseamnă să ucizi iubirea, să o distrugi, să o calci în picioare, să o bagatelizezi, să o blasfemiezi, să o batjocorești, să o minimizezi. Să o transformi din ceea ce animă VIAȚA și OMUL într-un sclipici ieftin menit să împodobească omul în lipsa vieții lui. Să o transformi din esență divină de parfum de existență într-o duhoare ieftină de local de mahala.

O tăcere grea s-a lăsat în încăpere, în noi.

- Știi ce înseamnă IUBIREA? Ai auzit de ea?, sunt întrebată.
- Am auzit, dar nu cred că la asta te referi. Povestește, zic eu cu un glas încărcat cu respectul tăcerii.
- De mică mi-am dorit să fiu iubită, dar, mai ales, visam să pot iubi. Da, eu am vrut să iubesc. Nimic altceva, doar să-mi fie acceptată iubirea. Fără condiții. De ce? Pentru că doar asta auzeam și vedeam în casă, în familie, în jur: condiții și condiționări. „Nu fă asta, că nu e voie!... vai, ne faci de râs... Nu mă pupa în public, ce-o să zică lumea?!... Stai cuminte, că râde lumea de noi!... Lasă-mă cu îmbrățișările tale, acum nu am chef!...”. Mi-a fost respinsă orice tentativă de apropiere. Mi-am găsit refugiul în animale. Ele acceptau oricând să le iau în brațe și să le mângâi. 
Am început să cred că eu sunt defectă, că am venit cu „setări” eronate, din moment ce nu am mai întâlnit pe nimeni care să simtă ca și mine. Și atunci am încercat să mă schimb, pentru a fi ce ceilalți; doar, deh, majoritatea hotărăște... Și am început să resping și eu. Ba chiar am adăugat o tușă de originalitate: am început să și jignesc, doar-doar puteam și eu face un lucru mai bun ca ceilalți, și poate eram și eu apreciată.
Știi, citesc acum postări și comentarii pe Facebook în care oamenii „deștepți” vorbesc despre părinți perfecți și copii optimi... Și stau să mă întreb cât mai au de gând să rămână în negare... Știi tu, chestii de genul „bolile copiilor vin de la vaccinuri, de la chimicale, de la mâncare...”. Dar niciunul nu vrea să observe că nu suntem roboți, ci ființe umane. Că un copil este rodul împreunării mamei cu tatăl, și că primește zestrea prin genele transmise de ovul și spermatozoid. Că acolo, în acești cromozomi părintești se află întreaga poveste a familiilor celor 2, transmisă noii generații. Și că noul copil nu poate fi altfel decât ceea ce a conținut ovulul și spermatozoidul care s-au întâlnit.
Un copil care provine din lipsă de iubire, din lipsă de Dumnezeu, are două opțiuni: se dezvoltă la fel, după chipul și asemănarea clanului, sau încearcă să fie altfel, ieșind din tipare, și riscând să fie catalogat drept „oaia neagră” a familiei.
Eu am încercat să fiu altfel, pentru a-i mulțumi pe ceilalți. Am văzut, destul de timpuriu, că a fi diferit e rău, e caca-pfui! Simțeam că pot orice îmi propun, dar eram imediat pusă în „rama” majorității.

Afară se înserase, iar zgomotul și flacăra luminii brichetei care aprindea o lumânare mi-au reamintit unde sunt. Povestea prietenei mele mă absorbise în totalitate, și m-a făcut să respir în surdină pentru a nu deranja, parcă, întâmplările înșirate.



- Mi-am dorit să pot iubi. Mi-am dorit ca iubirea mea să fie acceptată. Nu am avut pretenția să mi se răspundă la fel, dar nici nu-mi venea a crede că nu îmi era acceptată. Era ca și când dăruiam o floare, iar aceea era aruncată pe jos și călcată în picioare. Am crezut că dacă mă voi integra în majoritate, îmi voi putea arăta iubirea de minoritară. Nu, nu a fost așa. M-am simțit respinsă, abandonată, trădată de cei mai apropiați, umilită pentru că se râdea de mine și nedreptățită. Toate cele cinci răni ale sufletului.
Normal, mi-am pus măști, pentru a supraviețui: am fugit de oricine îmi arăta bunătate, din frica de a nu fi respinsă din nou; am făcut adevărate obsesii și dependențe față de oameni, lucruri și situații, din teama de abandon. Am încercat să fiu dominatoare, să controlez, din panica de a nu mă mai simți trădată; am devenit masochistă, minimizând-mi la maxim capacitățile și calitățile, din frica de a nu deranja și supăra, și m-am izolat de tentația schimbării, devenind rigidă și reticentă la nou, din teama de a mai fi nedreptățită.
Am avut o viață tumultoasă, știi doar, dar tot ce încercam să fac era, de fapt, să reaprind trăirea din viața mea, să readuc simțirea în realitatea falsă pe care mi-am creat-o în încercarea de a fi ca ceilalți, să simt că răzbate ceva prin anestezia ce mi-a cuprins sufletul.

Și când totul părea să ducă spre un gri definitiv în viața mea, Universul a avut un alt plan cu mine. Ceva la genul: „hm, te crezi deșteaptă?... parcă așa susțineai că ești, nu?... ia d-aici iubire și transform-o în IUBIRE!.. Alchimizează-ți trăirile pline de întuneric, ceață și goliciune, și transformă-le în aurul pur al bucuriei, plenitudinii, Vieții. Hai, fato, să te văd!...”

S-a lăsat o pauză grea. Îi auzeam prietenei respirația  liniștită, dar gravă, prevestitoare a miez de poveste.

- Nu am crezut vreodată că pot iubi pe cineva atât de intens, de mult, de prelungit, de... normal, totuși!... A apărut el în viața mea, Julian. L-am recunoscut imediat. Am știut că ne-am găsit ca suflete. Dar mințile noastre au avut alte planuri. El avea aceleași răni sufletești ca mine, aceleași manifestări, același zbucium. Am crezut că va fi ușor; doar asta am vrut, să ne reîntâlnim, nu? Doar că, vezi tu, sufletul și inima  noastră erau pline de răni cauzate de cei pe care am încercat să îi iubim, dar care ne-au respins, abandonat, trădat, umilit și nedreptățit. Sau cel puțin așa am crezut noi. 
Eram atât de plini de cicatrici în interiorul nostru încât tot ce am putut vedea unul în celălalt a fost un inamic care atenta la lumea iluzorie pe care ne-am străduit din răsputeri să ne-o construim. 
Ne-am oglindit unul altuia toate fațetele pe care nu am vrut să ni le mai vedem, pe care le-am dosit bine undeva în cel mai îndepărtat ungher din noi. 
Ne-am pus degetele pe răni supurânde de minciună și colcăind de viermii negării de sine.
Am simțit amândoi cât de importanți eram, de fapt, unul pentru celălalt, dar măștile pe care ni le-am pus ne-au împiedicat vederea normală a trăirii din viață.


Și totuși... În acești 6 ani am aflat cele mai multe lucruri despre mine, am scos la iveală cele mai profunde traume și am extras cele mai multe minciuni ce aveau rădăcini atât de profunde cum nu mi-aș fi imaginat vreodată. De câte ori încercam să mă rup de el, Universul ne aducea împreună în momente cheie ale trăirii noastre. La un moment dat am încetat să mai fugim unul de altul. 
M-a respins fizic în toate modurile posibile făcându-mă grasă, bătrână, neatrăgătoare, lipsită de chimia atracției.

Am trăit toată gama de reacții, emoții și sentimente, de la agonie la extaz. Dar toate acestea mă maturizau, mă curățau, mă șlefuiau, mă sublimau. Am crezut că și el trece prin aceleași trăiri. Dar a continuat să mă respingă, umilindu-mă prin remarci la adresa formei mele și a unor trădări pe care, cică, i le-aș fi făcut. Ghici ce răni aveam nerezolvate amândoi?

La un moment dat a început să se lase liniștea în mine. Lucrurile se aranjau ca un puzzle atât în interior, cât și la exterior, în plan personal și profesional. Dar, cu cât lumea mea se liniștea, cu atât se agita a lui mai mult. Am început să simt saturație; știi tu, ca atunci când cineva îți servește același fel de mâncare, de ajunge să-ți iasă și pe nas. Iar azi... am atins limita de suportabilitate. Gata, nu mai vreau! E timpul să merg mai departe. 

- Ce simți?, întreb eu.
- Gol. Liniște. Durere. Pace. Mâhnire. Împăcare. Simt că mi s-a luat iubirea și mi s-a călcat în picioare. Dar nu mai am aceeași senzație ca și în copilărie. E ca și cum mi se ia de pe ochi ultimul voal. Mi s-a luat iluzia iubirii, mirajul minciunii. Am senzația că mi-e pielea bătucită de la atâtea șuturi.
Nu mi-aș fi putut imagina că pot iubi pe cineva atât de mult. Pe mine! Într-atât încât să nu mai am nevoie ca alții să mă definească și să mă încadreze. Am fost îndrumată către mine prin oglinzi fidele. 
Și am recunoscut momentul în care, din respect pentru tine, persoana regăsită și reîntregită, trebuie să spui „Stop! Atât! Nu mai am nevoie, de aici mă descurc singură!”.

A fost nevoie să mi se calce în picioare iubirea pentru altcineva pentru a se trezi IUBIREA, sentimentul și VIAȚA din mine și pentru mine.
Sunt eu egoistă? Da, pentru unii. Pentru cei care nu au curajul asumării de sine și trăiesc prin și pentru alții. Cum am făcut-o eu.

- Și Julian?, întreb.
- Și-a făcut propria alegere. A ales să rămână în marasmul și puroiul rănilor sale. Este plin de furii, de ură, de frici. Condiționează, nu își asumă trecutul, nu se asumă pe el în prezent. E ca un uragan dezlănțuit care rade totul în calea lui, și se abate des asupra mea, destabilizându-mă. Nu cred în iubirea care rănește din egoism. Îl iubesc, dar mă iubesc pe mine mai mult. Nu mai vreau să fiu sac de box. De azi sunt eu. Am ieșit din mlaștina în care am stat din ceea ce am numit iubire, și am hotărât să merg mai departe. Dacă vrea, va veni singur spre lumină. Dacă nu, va merge spre licăririle de moment care pavează drumul spre propriul iad. 

Știi ce înseamnă IUBIREA? Ai auzit de ea?, sunt întrebată. E tot ceea ce rămâne după ce ucizi iubirea de formă, o distrugi, o calci în picioare, o bagatelizezi, o blasfemiezi, o batjocorești, o minimizezi. 
Este ceea ce rămâne pentru a-ți însufleți VIAȚA și a-ți consolida esența: dumnezeirea cu care ai venit înzestrat. 
Este ceea ce rămâne după moartea formei și renașterea fondului. 
Este adevărul tău! 
În rest... e LINIȘTEA! 

Namaste!



dr. Edith Kadar 
Arad, 17 noiembrie 2017 

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

miercuri, 15 noiembrie 2017

SUFERINȚA, ÎNTRE SOLITUDINE ȘI GĂLĂGIE





Faptul că unii oameni se lamentează, își „urlă” suferința în fața oricărui seamăn milos și strigă în gura mare cât de „victimă suferindă” este, nu înseamnă că este și real.

Nu te simți ofensat(ă) de rândurile de mai sus. Citește tot ce am de spus și încearcă să înțelegi mesajul. Cele scrise azi au legătură doar cu manifestarea în suferință, ceea ce poate arăta realul sau ficțiunea, ori manipularea prin suferință.

Binețe, cititorule!

Te invit să povestim puțin despre realitate, despre iluzie, despre viață, despre alegerile pe care le facem.
Pornește, rogu-te, muzica pentru a ne fi alături.



Sunt convinsă că ai întâlnit oameni care își povestesc necazul și suferința oricui, impresionând auditoriul până la lacrimi. Sunt atât de convingători încât ai jura că tot ce spun e real 100%, și nu-ți poți imagina că ar spune povești doar pentru a obține capital de simpatie sau/și material.

Mai sunt și oameni cu care vorbești și care, din una în alta. îți spun povestea cutremurătoare a vieții lor, lăsându-te uimit(ă) cât de detașat vorbesc, întrebându-te la sfârșit, în timp ce îți ștergi o lacrimă în colțul ochilor,  unde a încăput atâta demnitate, cum au supraviețuit atâtor lovituri, și cum de sunt atât de calmi, resemnați, deschiși viitorului și detașați de trecut, de suferință.

Suferința adevărată nu mai are legătură cu orgoliul, deoarece arată că ai ajuns atât de jos în căderea ta liberă prin viață încât nu mai contează decât să te salvezi, să te mai poți percepe, să te mai poți simți pe tine.
Adevărata suferință te transformă, te schimbă, aduce modificări din temelii vieții tale și ție, ca entitate.
Iar transformarea este individuală; e tacită; e intimă pentru că îți afectează fiecare fragment de ADN din fiecare celulă a corpului tău. 
De aceea, cei la care suferința este reală, se retrag pentru a-și păstra energia și demnitatea, nu și-o irosesc cu urlete venite din ego-ul adânc și manipulate de slugarnicul orgoliu. Ei povestesc doar dacă sunt întrebați, și o fac înșirând strict faptele, fără interpretări, fără adăugiri, fără înflorituri.

Cei care mai au forța și puterea de a urla pentru a-și povesti oricui suferința și pentru a cerși simpatie, nu suferă de ceea ce susțin, sunt doar în căutare de companie. 
Ei vorbesc fără să îi întrebi, îți oferă detalii fără să le ceri și pun accentul pe ei, făcând risipă de vorbe care încep cu „eu...”. Se victimizează caracterizându-se singuri: „săracul(a) de mine, eu, atât de cinstit(ă) și corect(ă)...”; „nimeni nu a trecut prin ceea ce trec eu...”, etc.

Adevărata suferință te transformă, te înnobilează și este un act intim, nu se trâmbițează în gura mare pentru că nu are nevoie de prezența altora, ci doar de a te re-simți pe tine, de care ai cam uitat.

Fiecare om trece prin ambele stări: de solitudine sau de victimizare zgomotoasă. E normal. 
Important ar fi ca în această ecuație, orgoliul și ego-ul să nu fie principalele beneficiare. Ci sufletul. 
Care suflet? Acela pe care îl percepi în izolare.

Sufletul cere tăcere. 
Ego-ul vrea spectacol și gălăgie. 
Acum știi.

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar
Arad, 14 noiembrie 2015

*     *     *     *     *     *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 


Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

sâmbătă, 11 noiembrie 2017

CEA MAI GREA DECIZIE DIN VIAȚA OMULUI




Se spune că omul se află la o decizie distanță de a-și schimba viața.

DECIZIE. HOTĂRÂRE. ASUMARE.

Acel moment în care faci ceva pentru tine, orice altceva ai făcut până în acel moment. Dar, cel mai important, îți asumi tot ceea ce faci, deoarece asta înseamnă că tu crezi în ceea ce faci, crezi în tine, indiferent de părerea semenilor tăi.

Dar, care este cea mai grea decizie din viața omului, cea mai dificilă hotărâre, aceea care aduce liniștea în suflet și pacea în trăire?

Binețe, dragă cititorule!

Te invit să povestim puțin despre decizii, hotărâri dar, mai ales, despre asumare. A ce? A ta însăți ca ființă trăitoare.

Nu uita să pornești muzica pentru a-ți fi însoțitor pe calea rândurilor și a gândurilor.



Din momentul în care ai hotărât să îți trăiești viața după principiile altora, ținând cont doar de părerile celorlalți și nu de ale tale, crezând mai mult în dreptatea altora decât a ta, te-ai trădat pe tine, te-ai părăsit, te-ai vândut. 
Iar acesta este un program lent de sinucidere sufletească. 

Da, știu că sufletul nu poate muri; este esența divină care ne animă, și fără de care omul ar fi o simplă carcasă umblătoare. Și totuși, dacă mergi pe stradă și te uiți la fețele și la privirea oamenilor, vei vedea mult gol, absență a vieții din trăire, lipsă a trăirii din viață.
Poți să observi absența omului din el însuși și din atitudinea îndreptată spre exterior, spre alții, cei străini de viața și trăirea lui, și nu spre interior, spre el însuși.

Când tot ce faci este să judeci, să condamni, să comentezi, să dai sfaturi pe care tu nu le urmezi în realitate, și încerci să duci omul să facă pașii tăi prin viața sa, te afli foarte departe de tine, de realitatea ta, de esența pe care nu o mai auzi deoarece ai renunțat la ea pentru magia observării altora.

Omul nu poate vedea în afară decât proiecția a ceea ce există deja înăuntru. 

Furia te face să vezi peste tot furie, chiar și acolo unde nu este.
Frica din tine va întuneca orice altă lumină și bucurie, făcându-te să observi doar situații care stârnesc frici, cum ar fi bolile, sau oameni care sunt la fel ca tine. Și așa mai departe.

Toți ceilalți care nu se conformează și nu se încadrează în șablonul tău de credință sunt „duși cu pluta”, „anormali”, „deplasați”, și alte adjective și epitete. De ce? Doar pentru că ies din tiparele după care ți-ai croit viața.

Și așa, încet-încet, practicând „sportul” observării și al comentării celuilalt, vei uita de tine, de nevoile tale, de esența ta, SUFLETUL. Știi tu, acea lumină din tine care conține informația cu care ai venit aici, în această existență. Iar „magia” preocupării de viața altora te îndepărtează încet dar sigur de partea divină din tine, acea lumină care ar fi menită să te călăuzească.

Tot ce vezi în exterior este o reflexie a ceea ce este în interiorul tău. Nu ai putea să vezi un lucru sau o situație dacă nu ai avea acea problemă nerezolvată în tine. Altfel, după ce criterii le-ai observa, analiza și comenta.


Dacă tu nu te-ai simți gras(ă), bătrân(ă), lipsit(ă) de valoare, dezamăgit(ă) de tine, cum altfel ai vedea exact aceste calități și nu altele în ceilalți?

Primul stadiu este observarea. E valabil pentru oricine. 
Observi situația, persoana, apoi o evaluezi. Care este etalonul? TU cu interiorul tău cu tot.

Iar pasul următor face diferența: realizezi că este vorba despre tine și despre ceva nerezolvat din interiorul tău, și te apuci de treabă, pentru a corecta ce ai de corectat. Sau nu îți dai seama (pentru că nu poți sau nu vrei) că ceea ce vezi la alții și despre care te apuci cu sârg să povestești și să comentezi este, de fapt, problema ta, și te arunci în apa adâncă a observării și catalogării celorlalți, mințindu-te că tu ești singurul exemplu pe care ar trebui să-l urmeze restul omenirii.

Ce face diferența? 
DECIZIA. HOTĂRÂREA. ASUMAREA.

DECIZIA de a-ți aminti de tine, de esența ta.
HOTĂRÂREA de a te preocupa de tine deoarece TU ești cea mai apropiată persoană a vieții tale, în timp ce toți ceilalți sunt doar imagini efemere oglindite pentru a te ajuta să revii la tine însuți/însăți.
ASUMAREA a ceea ce ești în fiecare moment, știind că te afli pe calea revenirii la esența ta, la lumina din tine, la suflet.

Nu renunța la tine doar din teama ca alții să nu comenteze. Ei vor încerca să schimbe la tine ceea ce nu pot la ei, nu sunt în stare sau nu vor din prea multă comoditate a suficienței și din refuzul autocunoașterii de ei înșiși.

Plăcerea observării, comentării și condamnării celorlalți este un miraj care te cuprinde și te înghite încetul cu încetul, ca un șarpe constrictor. Și până să îți dai seama, te-ai rătăcit de tot pe calea spre tine, spre ceea ce ești cu adevărat.

De aceea, cea mai grea DECIZIE a omului întrupat este aceea de A-ȘI RĂMÂNE CREDINCIOS LUI ÎNSUȘI, și de a nu se trăda pentru „bucuria” de a vedea că alții sunt mai jos decât el.

Oricine ia hotărârea de a fi el însuși, indiferent ce face, este un om asumat, căruia nu-i pasă de părerile tale deoarece știe clar cine este și ce vrea de la viață.

Cu cât un om este mai hotărât să rămână credincios crezului lui, cu atât va fi mai contestat de către ceilalți. Și cu cât va urca mai sus, spre lumină, cu atât vor fi mai mulți care să încerce să-l tragă înapoi, în întunericul de unde ei nu pot sau nu vor să evadeze.

Cea mai grea DECIZIE din viața omului  este să aleagă între el și ceilalți. Să ia apoi HOTĂRÂREA de ce parte se situează, și să-și ASUME consecințele ce vor urma după aceea.

Nimeni nu e răspunzător pentru DECIZIILE tale, omule. 
Tu ai HOTĂRÂT așa cum ai făcut-o. 
ASUMĂ-ȚI urmările. 

DECIDE să HOTĂRĂȘTI în favoarea ta, și ASUMĂ-TE!

Restul sunt discuții mărunte de Facebook.

Binețe și mulțumire de însoțire, dragă OM asumat, hotărât și decis!



dr. Edith Kadar 
Arad, 11.11.2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 6 noiembrie 2017

RELAȚIILE și efectul lor asupra sănătății omului




Omul este o ființă socială.
Bunăstarea lui fizică, psihică, emoțională, mentală și sufletească depinde re relațiile pe care le stabilește cu semenii săi. Mai exact, de calitatea acestor relații.

De la naștere și până la moarte învățăm să comunicăm, să ne creăm un mediu în care să ne simțim bine, împliniți din toate punctele de vedere.

Cum ne simțim atunci când totul este în regulă, în armonie?  Bine, nu? Suntem plini de viață, sănătoși și doldora de energie.

Dar nu întotdeauna planurile de acasă se potrivesc cu cele din târg, cum bine spune un proverb.

Cum ne simțim când nimic nu ne iese, când parcă toate relațiile noastre - indiferent că este vorba despre planul personal sau despre cel profesional - sunt tensionate, încărcate cu emoții și sentimente negative? Ceva scârțâie și la sănătate, nu? 

Emoțiile dau starea mentală. Sunt pozitive, mintea e pozitivă. Ca atunci când ne îndrăgostim. Sunt negative, mintea devine orientată pe pesimism, spre negativ, și începe să își creeze o realitate neagră, iar omul va vedea peste tot doar neîmplinire, trădare, frici, furii, ranchiună, ură, încrâncenare; cei din jur sunt răi, profitori, trădători, nerecunoscători, manipulatori. Iar de aici până la stadiul de victimă neputincioasă, mai e un singur pas. Iar aici încep să apară probleme de sănătate: începând de la oboseala cronică, la nervozitate, depresie, până la psihoze, cancere, boli cronice, etc.

Dar, ce face ca un om să o apuce pe o cale și nu pe alta? De ce unii se pot menține pozitivi și zâmbitori indiferent de încercările vieții și de persoanele pe care le întâlnesc, în timp ce alții, deși au în jur persoane iubitoare, nu pot vedea decât partea întunecată, pesimistă a vieții?

Te invit să deslușim împreună aceste subiecte, povestind despre relații și efectele lor asupra sănătății fizice, psihice, mentale, emoționale și sufletești.

Îți mulțumesc.




dr. Edith Kadar 
Arad, 05.11.2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

duminică, 5 noiembrie 2017

ALEGERILE VIEȚII




Te-ai gândit vreodată la alegerile pe care le-ai făcut, le faci și le vei face în viață? 
De ce ai făcut o anumită alegere pe care acum o regreți sau de ce nu poți schimba nimic într-un anumit moment al vieții tale?

De câte ori te-ai aflat în fața unei răscruci a existenței tale, și în loc să iei o hotărâre, te-ai dat bătut(ă), mulțumindu-te doar să comentezi, pe larg și pe scurt, ce și cum ai fi făcut dacă ar fi vrut mușchii tăi să ai curaj?

De câte ori ai știut că va trebui să alegi o cale în viață, dar ai făcut-o folosind criteriile altora, considerați de tine mai pricepuți în ale trăirii?

Dar, de câte ori ai făcut alegeri în viață, ai optat pentru o variantă mai grea sau mai ușoară, și ți-ai asumat riscurile, hotărât(ă) să faci până la capăt ce ai simțit că te împlinește?

Binețe, cititorule!

Te invit să povestim puțin despre un subiect foarte actual, și îți propui să pornești și muzica în timp ce citești, pentru a-ți fi alături pe calea rândurilor.

                                   

Alegerile le faci atunci când vrei să schimbi ceva în viață, când te-ai săturat de ce a fost, când vrei...altceva, ceva mai bun, mai optim, mai rapid, mai ușor, mai bine...

Schimbarea presupune multă energie pentru că e necesar să îți orientezi toată strategia, credința și determinarea spre ceva iluzoriu, ceva ce nu e palpabil, ceva plin de necunoscut, dar încărcat de speranțe: viitorul!

De obicei îți faci singur(ă) alegerile; tu hotărăști în viață când, cum, unde, de ce, până când, cu cine, cu ce...etc.
Dar sunt și situații în care viața te pune să faci alegeri, vrei-nu vrei, chiar dacă traiul de până atunci era bun, confortabil sau doar acceptat. 
Indiferent cum ți-ai văzut viitorul până atunci, va trebui să iei o pauză și să ți-l reconsideri, reanalizezi, realiniezi după date noi.

Ce faci atunci?

1.- O variantă ar fi să nu faci nimic, să îi lași pe alții să hotărască pentru tine, iar tu să vii la sfârșit și doar să comentezi cum ai fi făcut tu dacă ai fi avut curajul și nu ai fi fost copleșit(ă) de lașitate. Ai ști să spui pe larg și pe scurt cum și ce ar fi trebuit, blamându-i pe toți cei care au fost implicați, înjurându-i pe ei și pe mama lor, că nu te-au întrebat cum să facă pentru ca ție să-ți fie bine. Toate astea pentru că ai făcut o alegere: aceea de a fi nesimțit și laș; ai ales să fii condus(ă) de frică și să îți calci în picioare curajul de a fi tu însuți, de a crede în tine, de a crede în drepturile tale. 

Dacă alegi această variantă, ești o VICTIMĂ patetică a vieții, care respiră și mănâncă realitatea cusută de ceilalți. Și totuși, pentru a nu te simți pe deplin neputincios, alegi la final (alegere, din nou) să îți creezi iluzia că ai spus și tu ceva. Însă doar la sfârșit, când zarurile au fost aruncate, jocurile făcute și cărțile împărțite; atunci când nu se mai poate schimba nimic.


Dacă faci parte din această categorie, cea de victimă profesionistă, nu vei merge la niciun medic dacă ești bolnav pentru că știi că toți sunt incapabili, nu faci nicio școală de specializare că oricum profesorii sunt corupți, nu faci copii sau dacă îi ai ei sunt oricum nerecunoscători, nu ai prieteni pentru că toți vor vrea ceva;

Iar dacă ar fi să extindem discuția la nivel de conștiință  colectivă, nu vei merge la vot pentru că oricum toți sunt tâmpiți, atât candidați cât și alegători, sau nu vei face nimic pentru a schimba un regim corupt, mulțumindu-te să-ți exprimi părerea (atotcunoascătoare în orice domeniu) la bodega din colț, sau acasă, vecinilor de bloc, familiei plictisite de placiditatea ta sau pe paginile de socializare, „ascuns(ă)” în spatele unui nume și a unei poze demne de basme.

Nu vei ști niciodată să-ți susții alegerea cu argumente pentru simplul motiv că nu ai așa ceva. Tot ce posezi e o imensă frustrare de a fi un...neica nimeni, și un mare geamantan de invective și jigniri la adresa celor care sunt diferiți de tine.

2.- A doua variantă ar fi să-ți găsești bruma de determinare de a alege schimbarea, dar de a o face pe criteriile altora. Oricât de mult ți-ai susține lozincile strigate, în adâncul sufletului tău habar n-ai cum și de ce să o faci așa cum zice x sau y, mama, tata, soțul, șeful, partidul. 


Ești doar o prelungire a primei categorii, doar că ai curajul să „latri” și să muști pentru că ai sprijinul altora, nu ești singur(ă); comentariile tale sunt doar în public, când ești inundat(ă) de inspirația de a spune ce zic toți ceilalți (nu ceea ce crezi tu), savurând bucuria și energia grupului. 
E posibil să fii propulsat în față pentru că cei din prima categorie au nevoie de un purtător de cuvinte, un reprezentat al lor care să iasă în față, pe care să-l aduleze dacă rezultatul e bun, sau pe care să-l distrugă dacă lucrurile nu ies așa cum trebuie. 
Vei folosi în discuții argumente care nu mai au nicio relevanță în a descrie calitatea sau valoarea umană a celorlalți. Ceilalți nu sunt buni pentru că au altă înălțime, culoare a pielii, au altă religie sau rasă, altă naționalitate, locuiesc în afara țării pentru care tu nu ai făcut nimic, etc. 


Dacă faci parte din această categorie, ești MARIONETA perfectă, instrumentul ideal pentru ca alții să te manipuleze cum vor ei, în timp ce tu îți imaginezi că ești punctul pe i, virgula sub ț, alfa și omega, etc. Da, e adevărat, doar că ești începutul sfârșitului tău ca entitate, din momentul în care ai căzut în capcana de a-i reprezenta și sluji pe ceilalți. Drumul spre iad e pavat doar cu intenții bune, nu?

3.- A treia variantă ar fi să fii sigur pe tine, să ai în minte clar conturat viitorul după chipul, asemănarea și realismul tău. Tu știi din start cine ești și ce poți, și nimeni care spune contrariul nu are vreun afect asupra ta decât, eventual, de a-ți întări determinarea să-ți urmezi calea pe care ai ales-o. 

Tu ești CREATORUL tău, al universului în care exiști, al realității zilnice; tu știi ce e mai bine pentru tine și nu-i lași pe alții să-ți spună cine ești și ce poți să faci.

Unii spun că ești egoist(ă), alții te învinuiesc că ai uitat de unde ai plecat. 
Ți se spun tot felul de lucruri de către cei din primele două categorii deoarece singurul lucru care le-a rămas de făcut în impotența lor este să încerce să te tragă în mlaștina neputinței lor pentru a-și găsi ei o justificare gen „vezi, că și tu ești la fel?!”, sau să te împroaște cu noroi. 

Tu ești cel/cea care poate iniția schimbarea pentru că alegerea pe care o faci e clară, concisă și motivată. Tu EȘTI deja ceea ce victimele și marionetele nu vor putea fi vreodată, nu pentru că nu ar avea capacitatea, dar au ales să nu o facă. Tu ești surd la vocile din afară și ți-o asculți doar pe cea interioară, a ta!

Tu ești cel care, alegând să fii tu însuți, aduci schimbarea în jurul tău deoarece nu faci valuri, nu forțezi, nu condiționezi, respecți, faci lucrurile nu pentru a demonstra ceva ci pentru că acela e pasul următor, logic. 
Și pentru că nu ai încrâncenări, ură, ranchiună sau alte emoții negative, lași lumina să treacă prin tine pentru ca ea să se orienteze nestingherită spre toți cei care au nevoie de ea.


Indiferent din ce categorie faci parte: victimă, marionetă sau creator, TU ai ales să fii așa, modelându-te sau lăsându-i pe alții să o facă în locul tău.

Alege să fii ceea ce vrei, asumă-ți responsabilitatea.
Iar dacă nu îți place, alege schimbarea și nu-i lăsa pe alții să aleagă în locul tău.

ALEGE SĂ FII SCHIMBAREA PE CARE O VREI!

Binețe, cititorule!

P.S. Azi îți propun să alegi să faci o pauză de 10 minute și nu numai să asculți melodia atașată, dar să te și uiți la clipul muzical pentru a admira frumusețea și măreția oceanului, imaginându-ți că apa îți curăță orice urmă de nehotărâre a ta. 
Vizionare plăcută!

                                Imagini pentru the ocean

dr. Edith Kadar
Arad, 16 noiembrie, 2014


 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2014/11/binete-cititorule-te-ai-gandit-vreodata.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

luni, 30 octombrie 2017

CÂRCOTAȘII, „HOȚII” BUCURIEI CELOR DIN JUR





Ai întâlnit vreodată persoane care au încercat să-ți blocheze bucuria, să-ți destrame optimismul și să-ți strecoare, prin orice mijloace, otrava pesimismului lor?

Sunt convinsă că da.

Indiferent dacă aceștia fac parte din colectivul de lucru, sunt prieteni reali sau virtuali pe paginile de socializare sau sunt persoane apropiate sufletului nostru, ei sunt cei care, cu permisiunea noastră, ne vor aduce norii în optimismul nostru, vor demola orice bucurie a noastră și vor „ucide” orice urmă de zâmbet.

Binețe, dragă cititorule!

Azi îți aduc în atenție un subiect cu care ne confruntăm din ce în ce mai frecvent în viață: cârcotașii, „hoții” bucuriei și a optimismului celor din jur.

Nu uita să pornești și muzica, pentru a te însoți pe calea rândurilor.

                                

Există persoane care ori de câte ori văd vreun semn de manifestare al bucuriei, libertății și seninătății semenilor, vor face tot posibilul să-l strice, să-l murdărească, să-l schilodească, să-l distorsioneze. 

Ei sunt mulțumiți doar atunci când și-au desăvârșit „capodopera” și îi văd pe toți triști. 
Ei doar atunci sunt fericiți, doar atunci sunt mulțumiți când reușesc să distrugă orice urmă de bine din ochii, sufletul și manifestarea „victimelor”.

Aceștia sunt „demolatorii” de bucurii, „ucigașii” zâmbetelor, aducătorii de ploaie în sufletele celor din jur.

Îi cunoști drept „cârcotași”, „pesimiști”, oameni „întunecați”, persoane lipsite de trăire și de...ele însele.

Indiferent ce vei spune, vei cânta, vei scrie, vei posta, vei spune, ei vor fi cei care vor arunca săgeți înveninate în direcția bucuriei tale, și fiecare încercare de a-ți apăra crezul se soldează cu mai multă înverșunare în aruncarea noroiului în fața ta.

Aceștia sunt oamenii care la fiecare poveste a ta despre armonie și înțelegere îți vor vorbi despre despărțirea și divorțul iminent, chestiune doar de timp, în accepțiunea lor.

Sunt cei care la fiecare povestire despre sănătate și însănătoșire îți vor arunca în față iminența morții nedescoperite și neanunțate.

Sunt oamenii care, la fiecare postare veselă despre animăluțe îți vor spune, scrie sau reposta despre moartea, vânătoarea sau gătirea acelor animale ca mâncăruri  pentru burțile lor fericite.

Sunt cei care la orice subiect îți vor vorbi despre opusul a ceea ce ai vrut să transmiți, insistând , chiar dacă încerci să-i aduci pe calea argumentelor logice.

Singura lor bucurie în viață este să-ți demoleze ție bucuria. Hrana sufletului lor sunt tristețea, neputința și lacrimile tale.

Sunt oamenii antonimelor: binele merită rău, bucuria trebuie „ștearsă” cu tristețe, râsul înlocuit cu plâns și trăirea trebuie înlocuită cu „morga” sentimentelor.

Ei se cred spirituali, cu simțul umorului, plini de învățăminte ale vieții și îndreptățiți să-i aducă pe „naivi” în simțiri, pe calea (considerată de ei) dreaptă și reală.
Pentru ei, orice bucurie, cât de mică, a altora e semn de luare razna și batere de câmpi a naivilor vieții.


Cârcotașii se cred (atot)cunoscători ai originii și sensului vieții, și toți cei ce gândesc diferit e musai a fi taxați în consecință. 

Indiferent dacă aceștia fac parte din familia noastră, din colectivul de lucru, sunt prieteni reali sau virtuali pe paginile de socializare, ei sunt cei care, cu permisiunea noastră, ne vor aduce norii în bucuriile noastre, vor demola orice bucurie a noastră și vor „ucide” orice urmă de zâmbet.

Cârcotașii sunt oamenii cu haos în suflet, cu chin în trăire, cu neputință în zâmbet, iar din această cauză nu vor să vadă decât partea întunecată a vieții, jumătatea goală a paharului. 

Sunt oameni cu simțire schilodită și suferindă din cauza altora ca ei, care le-au dat în copilărie sau tinerețe aceeași lecție pe care o aplică și ei apropiaților, și care i-au făcut să creadă că cea mai mare sursă de bucurie este întristarea celorlalți.

Sunt incapabili să vadă jumătatea plină a paharului deoarece privesc lumea prin perspectiva restului de suflet ciobit ce le-a rămas.

Nu încerca să-i aduci în lumina ta pentru că nu se vor opri până nu-ți aduc întunericul lor în trăirea ta.

Lasă-i în plata lor, ignoră-i, evită-i, scoate-i din lista vieții tale și înțelege că nu sunt așa din cauza ta.
Sunt așa din cauza lor, din cauză că acesta e drumul pe care l-au ales.

În fond, pune-ți întrebarea: tu de ce ai ales optimismul, în ciuda încercărilor vieții?
Ai înțeles?

Nu-ți trăda bucuria crezând în întunericul altora!



Binețe, dragă cititorule!

 dr. Edith Kadar 
Arad, 30 octombrie 2015

*     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 
(http://vibratiavindecarii.blogspot.com/2016/08/carcotasii-hotii-bucuriei-celor-din-jur.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

vineri, 27 octombrie 2017

(RE)DEVENIREA (fragment II)




Cititorule, binețe!

Fiecare zi este specială. Sau, cel puțin, ar trebui să fie.

Din păcate, viața, cotidianul, ne face să uităm acest adevăr. Dar ni-l reamintim, sau încercăm să o facem în zile declarate, decretate de alții a fi de sărbătoare.

Nu mai știm să facem o sărbătoare din propria noastră viață, din bucuria schimbării zilnice, a acumulării de experiență, a descoperirii noastre.
Trebuie ca alții să ne spună că avem voie să sărbătorim; altfel, bucuria fără motiv e o pierdere de vreme.

Ce ai putea sărbători în fiecare zi? IUBIREA!
Ce înțelegi tu prin iubire? Lămurește-te.
Dar pot să-ți spun ce înțeleg eu.

Pornește muzica, rogu-te, și te invit să citești încă un fragment din materialul semnat de mine (nu preluat, nu tradus) și intitulat „DEVENIREA”.

Lectură plăcută!


„Am ajuns din nou în același punct al vieții care se repetă și se repetă... aceeași persoană, aceeași reîntâlnire...
Toate acele semne de întrebare...furiile...neputințele...
„De ce?... de ce eu?.... nu vreau... nu mai vreau!... am suferit în trecut... ce vrei de la mine?... ce vrei să îmi transmiți, dar nu înțeleg?”

Iar atunci, din tumultul sufletului am auzit o voce calmă, caldă, dar fermă. A început să-mi vorbească povestit, să-mi povestească a liniștire. Știam cine e.

-Iubirea nu te face slab, nu te face neputincios; nu te expune la rău, nu te face vulnerabil, nu-ți definește slăbiciunea.

Iubirea este acea stare care te împlinește, te definește; te umple, golindu-te de non-sens; îți dă nuanța certă e existenței.

Iubirea este acel „ceva” care face diferența între a supraviețui unei zile și a trăi o zi; dintre senzația că te târăști prin viață și certitudinea pașilor cu care calci; între „golul” de a exista pentru ceilalți și „plinul” de a fi tu însuți; dintre viața moartă și viața fără de moarte.

Iubirea este găsirea de tine însuți/însăți; este senzația de „acasă” pe care o simți în fiecare celulă a ta; este certitudinea apartenenței la ceva măreț, indefinibil prin cuvinte, dar conștientizabil prin simțire; e acel inefabil de care ai auzit în teorie, dar nu l-ai înțeles în practică.

Iubirea îți dă puterea lipsită de orgoliul de a stăpâni; îți dă forța lipsită de dorința de a cuceri; îți dă înțelepciunea tacită, golită de infatuarea laudei de sine; îți dă liniștea subînțeleasă ce nu are nevoie de explicații pentru ceilalți.

Iubirea nu este un „cineva”. Persoana sau obiectul „iubit” suplinesc niște nevoi importante pentru tine, făcându-te să confunzi termenii.

Iubirea este starea obligatorie care trebuie să existe în tine, care te definește pe tine. Abia din acel moment relațiile cu oamenii și cu locurile vor fi ceea ce trebuie, ceea ce împlinește ca entitate.
Nu un loc, o casă, un oraș, o țară te deranjează, ci lipsa Iubirii.
Nu un partener/parteneră, un prieten/prietenă, un soț/soție te supără , nu-ți mai place sau te exasperează, ci lipsa Iubirii.

Când Iubirea există, orice loc ți se va părea „acasă”, orice persoană va avea calități importante și defecte neobservabile. Abia atunci percepi întregul din tine, TOTUL din care faci parte și UNICITATEA ce definește universul tău.

Iubirea nu este dată de „cineva” sau de „ceva”. 
Ea există dintotdeauna și trebuie doar să te conectezi la ea, să o vrei, să o îmbraci, să te îmbrace; să vrei să treci dincolo de ce îți arată ochii fizici și cei ai minții, să vrei să o simți, să o trăiești.
Este destinația de la capătul drumului făcut cu încredere în tine, în forța ta, în talentele cu care ești înzestrat. 
Este acel „ACASĂ” pe care îl simți de când te naști, pe care îl cauți o viață, dar nu știi să-l definești.

Iubirea este DUMNEZEU sau ce denumire vrei să-i dai.

Doar când găsești Iubirea, când îl găsești pe DUMNEZEU și când înțelegi, abia atunci locurile, oamenii, relațiile și întreaga ta viață vor căpăta un sens, o direcție clară, o definiție. Abia atunci dispar așteptările și nevoia de a face proiecții și predicții, de a controla și stăpâni. Doar atunci trăiești în pace, liniște și armonie cu tine însuți/însăți. Numai atunci nu va mai avea vreo relevanță ce spun, ce cred, ce își imaginează alții atunci când îți vei arăta Iubirea care te definește. Pe tine și nu relația!

Un anumit om, o anume situație sau un anumit loc te pot ajuta să înțelegi, să te înțelegi, să o înțelegi pe ea, Iubirea. Dar nu confunda lucrurile.

Astăzi ai realizat, ai conștientizat, ai înțeles, ți-ai asumat IUBIREA!



La capătul vorbelor s-a așternut liniștea peste sufletul meu.

-Mark!!! Unde ai fost? Eram disperată că nu te mai simt, că nu mai ești lângă mine!

Iubirea cea cu ochi albaștri, de o frumusețe pe care cuvintele nu o pot descrie, dar care umple fiecare celulă din corp, s-a reîntors. Și mi-a vorbit.

-Eram aici, dar tu nu m-ai mai perceput. Erai prea atentă la alte aspecte ale cotidianului tău și ai tras concluzia că am plecat. Nu am cum să plec pentru că eu sunt prezent peste tot, în orice moment. Așa cum soarele există, dar nu îl mai vezi, cum aerul pe care îl respiri nu-l mai conștientizezi, cum apa pe care o bei e normal să te sature. Tot așa și pe mine, Iubirea, mă percepi doar când vrei, când ai chef, timp, dispoziția sau te lasă... plânsul de milă...

- Da, așa e, ai dreptate, zic. Dar de ce nu simt vreo remușcare? 
- Când O înțelegi, nimic din emoțional nu mai are relevanță. Este ca o picătură în marele ocean.
- Dar... cum? Cum te-am înțeles? De ce până acum nu? De ce acum da?
- Julian. El era calea deschisă pe care ți-ai lăsat-o pentru a O găsi... pentru a mă găsi.

Julian. Oh, Doamne! De aceea îl căuta sufletul meu, nefiind dispus să renunțe, deși ego-ul și mentalul au vrut tot timpul să-l elimine.

-Cum?, reușesc să spun.
- Când coborâți în materie, ați cerut și vi s-au dat trei lucruri, îți amintești? 
- Da. Cunoașterea sub forma energiei Kundalini, Iubirea și... și nu mi-ați mai spus care e al treilea, zic.
- Abia acum i-a venit momentul. Al treilea lucru e reprezentat de reperele lăsate pentru a regăsi drumul spre casă prin Iubire. Sunt grăunțele pe care le lăsați pe cărare pentru a ști pe unde să veniți.

Indiferent care e calea pe care o luați, care e modalitatea pe care o alegeți pentru a trăi DEVENIREA, destinația e una singură: să vă întoarceți acasă! De aceea, reperul vostru trebuie să fie suficient de obiectiv încât să nu se confunde cu vreo emoție, dar destul de subiectiv încât să nu uitați să-l căutați.

Reperul tău, în această existență, și nu numai, dar vei vedea asta mai târziu, este Julian. Și tu pentru el. Așa ați stabilit de comun acord înainte de coborârile succesive în materie. V-ați căutat și vă căutați în permanență, dar proiecțiile minții nu vă lasă să vă vedeți, deși sufletul vă aduce periodic față în față. Nu ai observat?

Oh, ba da! Și eu m-am frământat deseori de ce revenim unul în calea celuilalt, dându-ni-se, parcă, posibilitatea de a relua lucrurile unde le-am lăsat, dar la alt nivel, cu altă cunoaștere și înțelepciune. (...)”


                                                 *    *    *    *    *    *    *

Mulțumescu-ți ție pentru însoțire printre rânduri, cititorule.
Binețe!

dr. Edith Kadar
Arad, 12 aprilie 2015

 *     *     *     *     *     *     * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

    

marți, 24 octombrie 2017

DOAR TIMPUL....


             

Sunt împrăştiată în toate părţile ca şi cum o explozie m-ar fi spart în bucăţi de diferite mărimi, iar acele bucăţele au început expansiunea lor de Big Bang spre nu ştiu unde, cu o viteză incredibilă. Până la un punct unde totul s-a oprit ca într-un stop-cadru. Acolo mă aflu acum, dincolo de spaţiu şi timp.



Mă apropii, văd şi ating bucăţile din mine. Unele sunt de o rară frumuseţe; puţine, ce-i drept. Altele sunt urâte, murdare, anoste. Văd acolo tristeţe multă, nesiguranţă, frică, dar mai ales furii.

-Ale cui sunteţi?,  le întreb.

-Ale tale, nu ne recunoşti? mi-au răspuns ele în cor.Tu ne-ai adus, ne-ai găzduit, şi ne-ai hrănit până când ne-am făcut mari. 

-Dar de ce?,  reuşesc eu să îngaim.

-Pentru că ne-au cerut prietenii tăi.

-Cine?

-Orgoliul, Vanitatea, Agresivitatea, Furia, Mândria....

-Bine, bine, le-o retez. Dar trebuie să existe şi ceva frumos în bagajul meu, exclam.

-Caută prin colţuri, mi-au răspuns chicotind. Le-am înghesuit noi, să ne facem loc.


Am început să caut înnebunită un semn de lumină de la bucăţelele din mine, iar în acest timp ma gândeam "Doamne, cum ai permis asta?".



- Eu?, am auzit o voce blândă, calmă, dar fermă. De ce voi oamenii daţi mereu vina pe mine? Cum vi se năzare ceva, ziceți că Eu sunt de vină. Dar uitaţi că voi, şi nu Eu, faceţi alegerile din viaţa voastră. Uitaţi ca Eu nu pot să vă strecor gânduri de nefericire în cap. Vă reamintesc ca Eu sunt Lumina şi Iubirea, celelalte nu sunt de la Mine. Draga mea, te las să faci cu viaţa ta ce vrei, pentru că te iubesc şi îţi respect deciziile, oricare ar fi acelea. Eu vă dau liberul arbitru să ajungeţi la Mine, sau unde vreţi, pe ce cale alegeţi voi.

-Şi atunci de ce ajungem atât de greu, atât de puţini? 

-Pentru că la Mine ajung doar cei îmbrăcaţi în sufletul curat, iar asta înseamnă Credinţă!


-Dar eu cred in Tine, Doamne, strig eu.

-Vezi, asta e o altă confuzie pe care o faceţi voi, oamenii. Credinţa nu înseamnă să crezi că eu exist undeva, şi că vin să repar în caz de urgenţă tot ce stricaţi voi într-o clipă de neatenţie.
Credinţa înseamnă  ÎNCREDINŢAREA şi ÎNCREDEREA! Înseamnă să ai încredere că dincolo de ceea ce cunoşti cu mintea ta limitată, sunt Eu! Înseamnă să-ţi dai drumul şi să Îmi incredinţezi viaţa, soarta, gândurile şi faptele în cele mai grele cumpene din viaţă, şi să ai încredere că Eu nu te las!
-Dar e greu,Doamne!
-Sigur că e greu, ţi-am spus deja asta. Dar acum poţi vedea cum mă percepeţi voi, oamenii. M-AŢI CREAT DUPĂ CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA VOASTRĂ!

Am rămas mută de la adevărul  pătruns  prin toţi porii mei.
-Doamne, te rog arată-mi cum pot să schimb urâţenia prezentă?
-Uita-te acolo jos, e ceva mic şi luminos, dar călcat în picioare. E singura ta salvare. E IUBIREA! Ia-o, îngrijeşte-o, preţuieşte-o, apăr-o, şi nu lăsa pe nimeni să ţi-o calce în picioare. Arat-o şi altora, şi nu te întrista dacă vor încerca să o batjocorească. Ea te va apăra şi îţi va lumina calea de acum!
-Mulţumesc!



S-a făcut din nou linişte în jurul meu. Încerc să ajung la mica lumină, dar sunt împinsă cu furie, frică, agresivitate, laşitate, mândrie, orgoliu, vanitate.
-Nu, noi suntem prietenele tale; ne-ai hrănit şi acum ne trădezi pentru o luminiţă neînsemnată?
-Dragele mele, vă mulţumesc că aţi făcut parte din viaţa mea, pentru că, fără voi, nu aş fi ştiut unde sunt acum. Vă voi mai cere din când în când părerea, însă doar cât să pun în balanţă şi să ţin în echilibru anumite situaţii. Acum vă las.

Şi m-am întins spre luminiţa ascunsă în praf. Am curăţit locul şi am văzut că e un diamant strălucitor. L-am luat în mână, am început să-l şterg şi apoi să-l mângâi, fascinată de lumina din ce în ce mai puternică ce mă copleşea încetul cu încetul.

M-am lăsat cuprinsă şi inundată de fericire, o nespusă bucurie, însoţite de o imensă uşurare. Lumina a pătruns în mine, a îmbrăţişat toate celulele, alungând din corpul meu şi ultima fărâmă de mizerie adunată cu atâta migală de-a lungul vieţii. Şi când eu însămi am devenit una cu lumina, am văzut cum bucăţelele din mine se rearanjează ; unele au rămas,dar cele mai multe au fost înlocuite de bucăţele noi, colorate şi strălucitoare. Iar în acel moment şi-au reluat dansul, însă în sens invers, adunându-se în jurul a ceva ce exista deja: EU!

-Doamne, e atât de uşor, dar noi nu vedem! Îţi mulţumesc!
-Cu mult drag! Spune-le si celorlalţi că alegerea e în mâna lor. Şi nu-ţi fă probleme; cei care trebuie să te audă, vor auzi, am mai auzit.

M-am trezit în camera mea. Eram puţin confuză.
Din acea zi, toţi cei cu care mă întâlneam mi-au spus ca strălucesc.

Şi am ştiut că a fost adevărat : DUMNEZEU M-A ATINS CU IUBIREA!



dr. Edith Kadar,

Arad, 30.10.2011,


*    *    *    *    *    *    *


Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.



vineri, 20 octombrie 2017

VIAȚA versus A TRĂI




Viața nu este despre a câștiga ceva, ci despre a trăi.

Ne chinuim atât de mult să câștigăm momente ale vieții încât nu realizăm că pierdem viața însăși.
Facem eforturi să câștigăm mulți bani, fără a mai ține cont că nu mai dăm nici un ban pe noi înșine.
Luptăm să câștigăm atenția și recunoașterea celorlalți, dar nu mai observăm că ne pierdem din vedere chiar pe noi.
Ne străduim să câștigăm timp pentru a face cât mai multe în viață, dar uităm să ne facem timp pentru noi înșine.
Încercăm din răsputeri să câștigăm prieteni, prietenii, relații, dar ne pierdem pe noi din vedere.
Ne încrâncenăm să câștigăm pariul - pe care nimeni nu (ni) l-a (im)pus - cu viața, dar pierdem pentru că nu știm să ne-o trăim. Viața.
Credem că vom câștiga viața cu orice preț, din moment ce ne-a fost dată, dar uităm că ea nu ar exista dacă nu ar fi întreținută. De noi, oamenii.

VIAȚA este un substantiv.
A TRĂI este un verb.

Substantivul fără verb nu are esență, iar verbul fără substantiv nu are motivație.

Nu poți avea viață dacă nu o trăiești.
Nu poți simți viața dacă nu te hotărăști să o pui în aplicare, să o simți, să o trăiești.
Nu poți defini viața dacă nu vorbești despre verbul ei, despre acțiunea ei, trăirea.

Dar mai există ceva. Focul (substantiv) arde (verb), însă doar cu ajutorul oxigenului.

Viața trebuie trăită, dar are nevoie de un „oxigen”, de un catalizator.
Iar acela e iubirea și prețuirea de sine. Dacă nu te iubești și nu te prețuiești pe tine, nu ai nici un motiv să trăiești și, deci, nu poți avea o viață care să te împlinească, să-ți dea un sens, să-ți aducă liniștea în suflet și pacea în simțiri.

Iubește-te, iar așa dai sens vieții trăind-o.

Binețe, dragă cititorule!



 dr. Edith Kadar 
Arad, 02 mai 2016

 *     *     *     *     *    *    * 

 Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației. 

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.

joi, 19 octombrie 2017

FEMININ ȘI MASCULIN - CALEA SPRE DUMNEZEIRE





- Da, Doamne, omul te poate manifesta pe TINE!
Vin să îți spun cu toată bucuria acest lucru. 

Știu că unul dintre motivele venirii noastre aici, pe Pământ, a fost pentru a vedea cât de jos putem ajunge pentru a rămâne conștienți că te manifestăm, că ne reamintim de Tine.
Drumul e lung, e întortocheat, presărat cu multe capcane, ispite, pentru a ne putea lămuri noi dacă vrem să mergem mai departe, sau luăm o pauză mică, așa, de vreo câteva vieți.

Știu că, de-a lungul timpului, s-a tot lucrat la finisarea corpului uman, iar, cu permisiunea Ta, și-au adus aportul la asta diferite rase din exterior; unele au adus îmbunătățiri, altele au pus blocaje, piedici, pentru a încetini sau închide drumul către Tine.
Da, de-a lungul timpului, omenirea a avansat. Iar asta s-a întâmplat, sunt sigură, cu ajutorul Tău, și al ființelor de Lumină, în colaborare cu întunericul.



De câte ori s-a descoperit ceva, oastea întunericului a intervenit pentru a stopa tot, dar asta doar pentru a-i tria pe cei apți și compatibili de a merge mai departe. Cei care au rezistat, au dat mai departe cunoașterea lor următoarelor generații. Cei care au căzut pradă întunericului, au murit pentru a se reîntoarce și a reîncerca din nou.

Unii au avansat mai repede, alții mai încet, însușindu-și lecțiile în mai multe vieți. Indiferent cu ce viteză au făcut-o, civilizația a progresat. Încetul cu încetul au acceptat noul, inovațiile, știința, spiritualitatea, arta, și le-au dezvoltat.

Tot căutând soluții la supraviețuire și adaptare, omul și-a dezvoltat mintea atât de mult încât ea a ajuns să preia controlul. Iar pentru ca omenirea să nu avanseze mai repede decât este pregătită, până ce nu își înțelege lecțiile, li s-a permis  ființelor întunecate să acționeze prin diferite persoane: dictatori, regi, președinți de țări sau de companii, pentru a înăspri condițiile, filtrul prin care e obligatoriu să trecem în drumul spre dumnezeire.

Cu cât instrumentele pentru a accesa energia divină sunt mai bune, mai directe, cu atât cei care contestă pentru ca omul  să fie convins sunt mai mulți.

De exemplu, acum, în această perioadă, când oamenii au acces la cunoaștere, s-a înăsprit limitarea: într-o lume a informatizării, 99% din informații sunt false, inutile în evoluție, și doar 1% ajută cu adevărat în avansarea spre Lumină. Desigur, cei ce pot accesa acest procent scăzut, sunt foarte puțini. 
Este ca și la școală, unde testele, examenele triază valoarea, îndrumând elevii spre ceea ce este mai potrivit abilităților și aptitudinilor din acel moment. Nu înseamnă că cineva nu este bun pentru că nu a intrat la o școală renumită, tocmai pentru a putea ridica și nivelul ei.

La fel se întâmplă și în viața societății actuale: dacă peste tot vom vedea doar blocajele și oamenii negativi, nu vom putea găsi rezolvarea, ieșirea din acea situație. Lecția  nu este să constatăm și să capitulăm, ci să găsim soluții pentru a ieși, a face schimbări.



Doar când vom înțelege că greutățile vieții sunt acolo pentru a ne stimula să găsim soluții și nu  a ne bloca, putem păși la nivelul următor de conștiință. Până atunci, nu.
Și vom repeta lecțiile până ce ne vom deștepta, adică vom hotărî că vrem să fim deștepți.
Iar când vom vrea să ne îndreptăm spre altă treaptă, vor apare obligatoriu toate testele și examenele menite să facă cernerea.

Cu cât înaintăm pe scara conștiinței, cu atât probele sunt mai grele, mai solicitante, mai diabolice, adică mai pline de diavoli, și au rolul de a ne sublinie întunericul din noi pe care va trebui să îl eliminăm pentru a face loc Luminii.

E ca la școală: la început e ușor, apoi, în gimnaziu se complică, în liceu e și mai greu atât ca lecții cât și ca dezvoltare personală; apoi e facultatea, la care intră mai puțini, iar specializările se adresează celor puțini. Și doar vârfurile reușesc.
Cei mai buni nu sunt cei ce iau notele cele mai bune, ci cei care au rezistat cel mai bine la toate probele, fără să se plângă, ci doar constatând realitatea și găsind soluții. Iar aceștia ce vor face după toate astea? Îi vor învăța pe alții cum să se descurce. Nu cum să facă, ci cum să se descurce!

În principiu, calea și obstacolele sunt aceleași pentru toți. Bărbații și femeile reacționează, însă, diferit.

Bărbații ar putea ajunge rapid la Dumnezeu: sunt raționali și sunt obișnuiți să găsească soluții și să rezolve probleme. Dar, pentru că nu ar înțelege drumul, nu ar sesiza frumusețile lui și nu ar aprecia obstacolele, au fost frânați de apariția femeii.

Femeia este emoțională; ea trece prin ciurul emoțiilor tot. Emoțiile femeii se ciocnesc de rațiunea și pragmatismul bărbatului.
De ce? Pentru a învăța că nu se poate să avem una fără cealaltă.
Nu putem fi raționali și pragmatici dacă nu înțelegem prin ce trecem, adică fără emoții. Și invers.



„Lucrarea” întunericului, a diavolului, este să le accentueze fiecăruia - femeii și bărbatului - calitățile, pentru a-i împiedica să le observe pe ale celuilalt.
Femeile sunt atât de stăpânite de emoții încât orgoliul lor, al emoțiilor, le împiedică să observe și să accepte raționalul adus de bărbați, și să se considere suficiente. Ce vor încerca să facă cu bărbații? Să îi castreze pentru a-i transforma în femei, asemenea lor.
Lecția bărbaților este să nu se lase angrenați în vârtejul emoțiilor feminine, și să își vadă de drum până ce vor întâlni femeia care nu mai vrea să îl schimbe.
Lecția femeilor este să accepte raționalul și pragmatismul pe care îl aduc bărbații, deoarece doar așa vor reuși să iasă de sub imperiul emoțiilor care le pot stăpâni total.

Fiind rațional și pragmatic, pentru bărbat totul este foarte simplu. De aceea se și spune că bărbații sunt simpli; nu pentru că ar fi proști sau incapabili, ci pentru că gândesc logic, orientat pe soluții, nu pe problemă.
Din această cauză, ei tind să relaționeze cu femei care fac ca totul să fie simplu: păpuși cu care să defileze și cărora să le asigure casă, mașină și bani, gândindu-se că și ele se vor declara mulțumite, așa cum ar face ei. Dar puțini vor avea curiozitatea de a trece dincolo de capcana formei, a explicitului, pentru a explora noi dimensiuni pe care să le raționeze.
Cei care vor trece de capcana formei sunt marii artiști, geniile, care știu să transforme totul în operă de artă din momentul în care au înțeles esența. De aceea, nu întâmplător, bărbații sunt considerați vârfuri în orice domeniu. Nu din discriminare.

Dacă o femeie ci emoțiile ei disipă și irosește energie, bărbatul vine și adună, colectează această risipă, o concentrează, și o prezintă lumii ca o capodoperă.
Dar, pentru a reuși, bărbatul are nevoie de femeie. Nu poate face opere de artă dacă nu are materia primă, femeia, cu ale ei emoții.
Dar nici femeia nu ar fi ceva atât de frumos dacă nu ar exista bărbatul care să o scoată în evidență.

Am înțeles asta, și e atât de perfect, Doamne!


Esența feminității este să se înțeleagă că ea nu poate exista fără un bărbat care să o admire, să o sublinieze, să o ridice la rang de artă.
Esența masculinității este să se înțeleagă că nu poate exista fără femeia care să aprecieze forța. puterea, tăria și caracterul bărbatului, și să le ridice la rang de siguranță.

Iar până nu se înțeleg aceste două aspecte, nu se poate pune problema de relație adevărată, care să ajute pe fiecare în dezvoltarea personală, indiferent de domeniu.

Aceasta este „lucrarea” perioadei actuale: de regăsire a esenței polarității, a sexualității, pentru a putea recompune întregul, și a manifesta dumnezeirea.

În această perioadă, multe suflete complementare se reîntâlnesc, dar nu vor putea manifesta întregul până ce nu își curăță fiecare din orgoliul său, pentru a-l putea observa pe celălalt. Acesta este un nivel înalt, de aceea și problemele și ispitele întunericului vor fi mai mari și mai intense: femei artificiale, bărbați care primesc „jucării” logice: mașini, aparatură, etc.
Sau femei masculinizate, care consideră că nu mai au nevoie de bărbați, devenind ele însele masculine. Ori bărbați efeminați, care ajung să își fie suficienți lor, și nu mai au nevoie de femei.

Iar industria cosmetică, farmaceutică, porno, de aparatură și mașini devine înfloritoare deoarece naturalul e uitat și e îmbrățișat falsul pentru că are mai multe culori, mai multe luminițe menite să îl copieze pe dumnezeu.

De aceea, din această capcană evadează puțini, și cu cât vor fi mai conștienți, cu atât vor fi maai blamați, mai marginalizați de... artificiali, de „roboții” sclavi ai sistemului.

În acest stadiu, ispitele personale ale întunericului sunt foarte intense, și e nevoie de multă fermitate pentru a rămâne pe poziție.

Cu cât lumina conștiinței divine este mai mare, cu atât întunericul rămas este mai puternic, doar trebuie să se echilibreze, nu?

Și când, totuși, se trece de toate nivelurile povestite, ajungi aici, în fața Ta, Doamne, pentru a-ți spune: DA, DOAMNE, OMUL TE POATE MANIFESTA PE TINE!

Știu că nu e gata, că mai e mult, dar am vrut să îți spun asta din tot sufletul meu.

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!



dr. Edith Kadar 
Arad, 09 octombrie 2017

 *     *     *     *     *     *     * 

Toate drepturile de autor ale materialelor postate pe acest blog aparţin dr. Edith Kadar. 

 Orice articol poate fi distribuit cu condiția să se păstreze aspectul integral și un link vizibil spre pagina publicației.
(https://vibratiavindecarii.blogspot.com/2017/10/feminin-si-masculin-calea-spre.html)

 Nici o schimbare în aspectul sau conținutul materialelor nu se poate face fără aprobarea autoarei.